OCHII ALBAŞTRI AI COPILĂRIEI

Sunt cunoscute rigorile poeziilor pentru copii: comprehensiunea, ritmul accesibil, didacticismul şi aspectul etico-estetic. Versurile sunt sclipici de dispoziţie. Şi dacă e să vorbim despre poezia Stelianei Grama (1974-2006) specificăm că ea nimic nu putea face superficial(câteva date generale care argumentează energia sa creativă: membră a Uniunii Scriitorilor din Moldova (1999), a Uniunii Jurnaliştilor din Moldova (2000) şi a Uniunii Scriitorilor din România (Filiala Chişinău) (2002), a Ligii Criticilor de Teatru din Moldova (1998). A scrie despre Steliana nu poţi decât fiind într-o dispoziţie aparte. O ambianţă de deschidere, de sinceritate, de linişte şi având plăcerea delectării. Anume în aceste momente poţi savura poezia ei pentru copii.

Atmosfera emană o copilărie atât în perioada când era copil, cât şi fiind ceva mai matură. Nu se grăbea Steliana să crească... În cazul ei nu este o trăsătură de infantilitate. Poate că invers cunoştea şi vedea lumea cu mult mai matur decât unii semeni de-ai săi, dar avea plăcerea vieţii şi această plăcere se resimte în toată respiraţia ritmică.

Poezia ei coagulează atât straturi de percepţie a copilului, cât şi o filosofie a destinului, a valorii, a fericirii şi a tristeţii – a vieţii în esenţa ei. S-ar părea că aceste teme se compromit reciproc, dar totuşi poezia Stelianei Grama reuşeşte să creeze fiori şi a copilaşilor, şi a părinţilor.

Volumul de poezii poate fi analizat atât din optica tematică, cât şi cea a vârstei scrierii de către autoare, cât şi după compartimente, deşi în ele se resimte şi momentul cronologic. E interesant momentul datării poeziei. Personal în calitate de cititor făceam referinţă la viaţa mea personală, probăluind cam ce-am făcut eu însămi în vacanţa ceea de iarnă, pe unde savuram vacanţa de vara. Dar şi micul cititor ar putea să se intereseze de unele secvenţe din viaţa părinţilor, cine ştie?! Cum se distrau părinţii lor, or, ei deja trăiesc în iarna brazilor artificiali, sau în momentul în care prietenii se fac mai repede prin net, decât în comunicare la bunici... În una din poeziile sale Steliana Grama se adresează cu multă bunăvoinţă: „Tu, dragule cititor,/ Poate că nu vrei să crezi/ Cuvântului de scriitor –/ Vino atuncea şi vezi!” (Menajeria Raiului) Această dialogare-invitaţie la sigur captează. E greu să zici că la această vârstă – de 14 ani autoarea intuia că va fi scriitoare. Nu era doar o intuiţie, era deja un moment conştient. Bineînţeles vreun psiholog ar putea să reproşeze de unde atâta încredere – e numai o vârstă a perceperii, o vârstă în care conceptele abia se formează. Aşa este, dar acesta nu e cazul Stelianei, persoana care în clasa a V-a citea Istoria ieroglifică scrisă de Dimitrie Cantemir. Sau care, la o emisiune televizată – un concurs intelectul în care participau părinţii şi copiii, fiind cam la aceeaşi vârstă, îi frapa pe toţi cum răspundea rapid la toate întrebările, ce nu erau deloc copilăreşti, numai graba aceasta de copil de-a arăta ce cunoaşte, fără să mai aştepte să vorbească cineva din părinţi, arăta siguranţa cunoştinţelor şi frumoasa dorinţă de a nu lăsa nici o întrebare pe seama altora. Îmi aduc aminte că era o îmbinare deosebită de o minte lucidă plină de maturitate şi un zâmbet relevat prin vocea-i de copil.

În secolul alecturii sunt importante aceste mici parabole: „I-a dat mama bani de îngheţată –/ El la librărie nu ştiu ce tot cată.../ – Mamă Mai dă-mi bani, nu mă desparte/ De al meu prieten – bună carte!” (Bibliofilul). Un concept similar persistă şi în poezia Cartea – comparată cu „minune”. Autoarea observă că una din minunile lumii este cunoaşterea. Iar studiul nu se poate de realizat decât prin carte.

La vârsta de 7-8 ani ea îşi ascultă fidel inimioara şi scrie după ritmul ei plin de şotii, de descoperire şi de fericire sinceră.

Un contrast de emoţii formează o splendidă antiteză: „Sinceritate”. Problema evaluării, atât de importantă pentru elevi, ne învăluie în fluxul emoţiei de bucurie şi de indispunere. O compătimire care educă sentimentul de empatie la micii cititori şi o dragoste de carte o sesizăm în poezia „Ţânţăraş ghiduş”.

Aşteptarea intensifică imaginaţia. Aceasta poate fi chiar un remediu: „Moşule cu barbă sură, / Chiar de am temperatură, / Tu la mine tot să vii, / Că şi-oi spune poezii!” Sufletul este dornic de sărbătoare. Chipul cu „barba sură”, din cel cunoscut tradiţional cu barbă albă, suferă această transformare din contextul dispoziţiei eului liric. Durerea modifică culorile, dar în toată această incomoditate dorinţa nu este un prejudiciu de care cei ce se simt mai rău să cedeze în faţa sărbătorii. Deşi prin muzicalitate acest „Eu sunt mare şi ştiu multe” ar face o analogie cu poezia lui I. Minulescu, e o similitudine înşelătoare. Stereotipul că toţi sunt sănătoşi de sărbătoare este combătut şi trăit până la un sacrificiu în plăcerea de a comunica în pofida bolii. Poezia corespunde aici katharsisului. Versurile învăţate sunt aspiraţia de a trăi o sărbătoare veritabilă indiferent de condiţii. Autoarea simte durerea tuturor celor ce îl aşteaptă pe Moş Crăciun în pofida bolii.

Cartea Curcubeul viselor conţine poezii solare, unde curcubeul nu devine unul singular, dar versurile însuşi devin curcubeie. Luminate de „inima-i cât Cosmosul de mare”. Curcubeul devine nu numai particularitate a Terrei, dar una cosmică, astrală. Se trece în spaţiul nu atât a viselor, dar a percepţiei senzaţiilor ascunse. În care numai cel iniţiat ce admiră curcubeul poate să simtă „pulbere de aur de lumină”. De parcă însuşi culorile se aşează în pagini şi pictează imaginaţia cititorului. Seninătatea plină de pace este o reflecţie de percepere a lumii din optica copilului prin albastrul ce abundă în admirarea „o boltă incredibil de senină / şi-o stea inexplicabil de albastră.” Ochii albaştri dominanţi şi în alte poezii cum ar fi în „Povestea Zeilor” este şevaletul preferat pe care / prin care vede lumea. Nuanţa aleasă drept fon pentru conturarea razelor de soare, a stelelor, a notelor, a ţării ne amintesc de privirea Stelianei în care nu era loc de nesiguranţă, de incertitudine, ochii ei albaştri plini de curiozitate, de înţelegere, de bunăvoinţă şi de înţelepciune continuă să ne privească pe noi prin versuri.

Dacă am putea vorbi de o biografie a versurilor remarcăm că versurile au fost scrise şi fiind copil şi ceva mai târziu.

Atmosfera basmului se montează scenic graţie vizualizării prinţeselor, trubadurilor, mousquetarilor, voievozilor, prin diminutivele „Toţi cu măşti şi cu măscuţe”, „sunt steluţe”, descrierii de bijutier „regi cu mantii”, „rochii de argint”, „straie fine şi bătute-n mărgărint”, „în armură strălucitoare-s / Cavaleri medievali”. Această teatralizare „Feţi-Frumoşi şi Cosânzene / Se privesc cu mult nesaţ! / Esmeralde şi Sirene-l / Ţin pe Dracula de braţ!” consistă în sărbătoarea care oferă prilejul de a crea un aliaj de secole şi spaţii. Mascarada este proprie Anului Nou, dar atmosfera poeziei se asociază şi cu Befana, şi cu carnavalul de la Venezia sau cu cetele de căluşari din teatrul nostru popular – personajele din diferite epoci, de la diferite popoare sunt redate printr-o enumerare ce emană o bunăvoinţă de a sărbători şi a aprecia fiecare alegere. Poezia Matineul (123) ar înfrumuseţa festivitatea, copiii trebuie să cunoască legenda hainei sale şi să intre în rolul ales. Acest carnavalesc autoarea l-a simţit în 2004, vârsta la care matineele se simt doar prin prisma spectatorului, dar prin vivacitate argumentează că sufletul de copil ghidează şi părinţii, bunicii, educatorii, care au avut grijă de această atmosferă. Deseori această admiraţie şi dorinţă de evadare în sărbătoarea măştilor este firească pentru jocul copilului şi importantă pentru a simţi copilul la orice vârstă.

Tema carnavalescului are o sumedenie de nuanţe. Nostalgia îmbinată sentimentul memoriei de Revelion răsună în poezia Vremea e să scoatem bradul. Deşi este scrisă în 2003 autoarea trăieşte anume emoţiile copilului care se întrepătrund cu obligaţiile omului matur. Imaginea copilului reapare în versurile: „Bradul nostru din poveşti”, „Dar... s-a dus Revelionul/ Şi vacanţa mea s-a dus,/ Şi am lecţii, lecţii, lecţii – /Nici o clipă n-am în plus” (p. 122) Ritmul de viaţa a copilului actualmente este foarte bine redat. Disciplina impusă de sistemul şcolar, informaţia furnizată de peste tot şi obligaţia de a le reuşi pe toate. Fiinţă sârguincioasă eul liric mai străluceşte şi prin graba de a trăi, de a se realiza, iar lecţiile ei ne răsună de parcă şi-ar aminte de încă alte obligaţii pe care le are şi în alte sfere din alte lumi. Viaţa sa destul de complicată de impedimentele bolii sau de piedicile sociale în această poezie, la prima vedere cu un conţinut trist, oferă printr-un ritm parcă allegretto de la final o cadenţare de a trăi în fericirea vieţii chiar şi în „Vremea e să scoatem bradul/ Bradul fără jucării.” Imaginea timpului reapare într-o ipostază deosebită în literatura pentru copii. Or, copilul nu are sentimentul timpului trecut, şi numai a celui de prezent şi viitor. iată şi aici în ultimele versuri este o percepere a timpului trecut, dar care va fi în dată înlocuit de un prezent sau un viitor.

Această temă e continuată şi din optica bradului. Personificarea din Balada bradului concentrează sensuri prin antiteză: „Sunt bucuria unei clipe/ Făcute-anume pentru voi,/ Dar, din păcate, nu am aripi/ Şi cad în lada de gunoi”. Semnalăm trecerea de la euforia prezentului de fericire până la regretul de a conştientiza utilitatea vremelnică, imagine similară cu cea din povestea lui Andersen. „Aripile” – simbolul aspiraţiei îşi pierd contururile în „gunoi”. E o ipostază de trăirea Saturnaliilor, în care zeul cedează doar pentru o joacă de carnavalesc pentru ca apoi să readucă timpul cu o cruzime pentru distrugere, negare şi evidenţiere inutilităţii măştii. Jocul nu poate opri timpul, având şi el un sfârşit.


Browserul nu permite afişarea acestei imagini.

Curcubeul copilăriei Stelianei este împletit din lumina acestor raze de soare.

Imaginea libertăţii se asociază în versurile pentru copii cu vacanţa. Copilăria este un zbor: „Fluturii, fluturii zboară printre flori... / Chiar şi tu, copile, ai putea să zbori” (Zbor). Este o percepere de a vedea lumea din optica posibilităţilor. Simbolurile care concentrează spaţiul aerian: fluturii, pasărea – relevă dinamica mişcării, gingăşia acţiunii, tandreţea înălţării. Zborul are posibilităţi de transfigurare de la imaginativ („gândul tău, gândul bun”) la cel real, posibil într-un timp apropiat („vei zbura oricând / Spre stele soare – şi nu doar în gând”).

O poezie plină de imagini vizuale asemenea picturilor ezoterice este Revelaţia zborului. Dorinţa eului liric de a creşte mare pare că reia teatral un rol de copil, probabilitatea interpretării noastre este determinat de anul scrierii (2000), dar totodată e posibil ca autoarea să se revadă în ipostaza de copil prin admiraţie, prin visele zborului, aspiraţia de a se realiza. Această repetiţie „Să cresc mare” este sincronizată de „Am să-mi fac un curcubeu din scrânciob” – numai în imaginaţia copilului este posibil să utilizezi curcubeul drept o modalitate de a te mişca prin spaţiu. Curcubeul este acel văzut palpabil doar în lumea copilăriei. Comparaţia „Şi planeta jos o să se-nvârtă / Ca un titirez fără-ncetare” din nou ne accentuează secvenţele de joc pueril. Universul devine un spaţiu în care numai omului i se permite ieşirea din orbitele stricte ale planetelor. Simbolul curcubeului este reluat re-creat artistic în poezia Curcubeul stelar. Aici observăm ipostaza de realizare a unui curcubeu. Spaţiul cosmic ne oferă deja un alt peisaj şi bineînţeles şi un alt mod de perceperea lucrurilor. Acest fenomen poate fi descoperit doar cu persoane care au aceleaşi valori şi aceleaşi concepte. Autoarea preferă să-şi împărtăşească ideile pentru a le realiza în comunul jocului creativ: „Vom porni prin Univers / Să aprindem Curcubeul / Cel stelar pe boltă-albastră”. Luminozitatea – condiţia facerii – determină dăruire de sine, linişte, armonie şi siguranţă în posibilităţi de a realiza irealul.

Timpul liber pe care-l oferă vacanţa este savurat din plin „Prima zi de vară –/ Drumul e gigantic./ Te cutreier, Ţară,/ Ca un prim romantic!”. Călătoria oferă o descoperire a plaiului şi a sinelui. În aceste rânduri observăm o atractivitate pentru ţinuturile noastre şi forţa inepuizabilă în admiraţie. Asocierea cu romantismul de asemenea relevă spiritul de libertate în aventura cunoaşterii.

Emoţii pur şcolare le întrevedem în mai multe poezii Întârziatul, Mai fulguie, mai fulguie, Sunt la primul examen. Autoarea este un psiholog bun, ea găseşte cele mai potrivite întrebări retorice din partea unui eu liric de elev, care întârzie cronic la lecţii, ce nu ştie ce să aleagă din multele motive inventate: „Cum să intru? Profesoarei ce pot să-i mai spun? / Mi-a venit unchiul din Roma? Mă prefar nebun?// Sau extratereştrii noaptea m-au furat din pat/ Şi abia acum scăpai din prizonierat?” (Întârziatul).

Grijile copilului în faţa problemelor matematice sunt relevate cu atâta sinceritate încât concentrează emoţiile tuturor generaţiilor de elevi: „Mai fulguie, mai fulguie /Şi nu îmi simt vocaţia / Această ecuaţie/ Să o rezolv cumva.//Mai fulguie, mai fulguie –/ Şi iarăşi am senzaţia/ Că, totuşi, recreaţia/ Întârzie deja...” Ritmul ninsorii pătrunde în vers. Repetiţia – un ecou al dorinţei – ne sugerează importanţa spaţiului extrovert. Cancelaria, lecţia, ecuaţia devin simboluri ale spaţiului închis. Eul liric încearcă să transforme obligaţia în vocaţie, dar acest „trebuie” e în antiteză cu libertatea „timpului bun de sanie”.

O lume interesantă ni se deschide cu frumoasele momente de fericire a copilului: cum ar fi sărbătorile, jucăriile, descoperirea de a se apropia de lumea ce nu cuvânta, şi în pofida tuturor legilor comunicării limbajului uman doar copilul poate comunica cu căluţul, ariciul, pescăruşul, ţânţarul, frunzele, bradul, cireşul.

Lecturând această carte ne apropiem de sufletul copilului, iar copilul se regăseşte în valorile pe care trebuie să le simtă: prietenie (Bine-ai venit, vacanţă!), dragostea de limbă (Poetul, Povestea Zeilor, Perla), de ţara în care trăieşte (Neamul meu de legendă, Dragostea de Ţară, Nistru, Ştefan Vodă-nflăcărat...), grija faţă de natură (Un cireş), aprecierea familiei (Ghicitoare familială, Tu, Soarele meu...), respectul pentru învăţătoare (Învăţător cu albe plete), importanţa şcolii (La şcoală, Sunt la primul examen) şi multe altele pe care le trăieşte în Sărbătoarea copilăriei.

Poezia Stelianei Grama combină dramatismul existenţial şi plăcerea vieţii. Această intensitate de dragostea de viaţă nu este diminuată de durere, boală, tristeţe. Ea devine şi mai puternică – fiind un exemplu de a cânta viaţă, deşi predestinată ea învinge timpul, învinge ideile preconcepute că nu e timp, că indiferenţa prevalează. Promovează zbuciumul care trebuie să genereze acţiune. Şi chiar în momente distructive ale vieţii să găseşti forţa generatoare de a crea: „Că-ntre mare şi munte / Am ales un destin,/ Şi prăbuşit-am o punte / Dintre nimic şi puţin” (Reîntoarcere – din volumul Telerana – a.2011). Ambele stihii sugerează impedimente. Forţa omului constă în alegere. Alegerea pe care o sugerează poeta este una minimalistă, minimalismul este o caracteristică a timpului nostru. Analizând aceste ultimele cuvinte din optica unei oricare vieţi umane, observăm că în esenţă se apropie de conceptul horaţian. Timpul este promotorul acestui nimic, dar contează de fiecare în parte să reuşească realizarea proprie. Destinul Stelianei Grama, inclus în creaţia artistică, devine unul mitic, determinat de dorinţa de comunicare într-un secol indiferent, dorinţa de a trăi într-un secol al morţii, dorinţa de a cunoaşte într-un secol al incertitudinilor.

Victoria FONARI,

doctor conferenţiar