marți, 14 februarie 2012

Cultura, Nr. 4 / 2 februarie 2012


Mica epopee critică

Al. Cistelecan


Macar ca „Echinox“-ul a scos o buna (în ambele sensuri, si cantitativ si calitativ) productie de critici, mai toti exersati (unii pasager, altii mai tenace) în cronica literara (basca poetii care mai traduc poezia cu comentariul), s-ar prea putea ca adevaratul cronicar literar al întregii scoli sa fie Alex Goldis. De nu cumva chiar cel mai bun produs critic al scolii. N-as vrea, fireste, sa stârnesc printr-asta invidii intra-echinoxiste necontrolate, dar Goldis a devenit, în doar câtiva ani, o voce de greutate si pregnanta, cu analize si judecati performante si de neocolit în dialogul critic. Deschis spre toate genurile – si înca cu egala justificare – el are în aceeasi masura verva preciziei si disciplina adecvarii, dar nu mai putin transanta conceptuala si atitudinala si, nu în ultimul rând, o rigoare analitica flexibila, profesata deopotriva cu scrupulozitate aplicativa si ironie scurta. Discurs sobru, cu idei si observatii accentuate, critica lui tine de stilul ideii si al argumentului, cu bun fuleu teoretic si cu un simt acut al concretului literar si al individualitatilor de formula si valoare. Calitatile jucate eficient în cronica literara se regasesc reunite, într-un echilibru esential, si în „Critica în transee. De la realismul socialist la autonomia esteticului“ (Editura Cartea Româneasca, Bucuresti, 2011), debutul care valorifica o excelenta teza de doctorat.
Saga realist-socialista
Sacrificarea intentiei initiale (stabilirea „principalelor modele teoretice ale criticii românesti postbelice“, p. 7) în favoarea unei „istorii a formelor criticii românesti postbelice“ e o prima – si esentiala – proba de adecvare la materie si la un „specific“ al reflectarii/refractiei pe româneste a eventualelor paradigme critice. Adecvarea la fenomenalitatea concreta a criticii noastre a adus dupa sine si o refocalizare a interesului si atentiei asupra proletcultismului, caci „realismul socialist a devenit din multe puncte de vedere un personaj central“ (p. 8), urmarit atât în sine, cât si ca reper al procesului de emancipare care va sfârsi prin recâstigarea autonomiei esteticului. Fenomen si himera (erinie), realismul socialist e conspectat atât în „dialectica“ lui doctrinara, cât si ca realitate de exorcizat, fiind nu doar o trauma temporala, vindecabila prin depasire, ci si un virus adaptabil, în functie de care se vor stabili mai toate tratamentele de revenire la normalitatea critica (si a criticii). Tocmai „flexibilitatea“ criticii dogmatice si remanenta sa ori supravietuirea în variante soft face ca „firul subiacent al cartii“ sa devina „relatia criticii literare cu ideologia“, emanciparea „estetica“ fiind în primul rând un proces de dez-ideologizare, un proces consumat între spaima de „realismul socialist“ si „mirajul occidental“ (francez, de fapt) al înnoirilor critice. Poate ca un apel mai direct si mai consistent la directivele de partid, la „documentele“ propriu-zise – si nu doar, prioritar, la rasfrângerea lor în discursurile critice ale dogmaticilor – ar fi pus si mai flagrant în evidenta agresiunea ideologicului si, implicit, tensiunea procesului de emancipare. Caci adesea între teza nuda si prelucrarea ei, fie si de cel mai dogmatic spirit, exista, daca nu o diferenta ca atare, macar o diferanta. Nu de putine ori zelul „traducerii“ facea tezele si mai rudimentare, dupa cum, alteori, aceeasi traducere le flexibiliza. Goldis urmareste însa procesele – de cristalizare si emancipare – de preferinta în imanenta literara/critica a ideologiei. Pe de alta parte, istoria „formelor“ critice e ea însasi subsumata unei istorii a „ideii critice“ si a conditiei criticii – ceea ce, desigur, devine din logica implicita a demersului, caci conditia critica e definita în permanenta în raport cu primatul ideologiei. Chiar si criteriile dupa care sunt stabilite „etapele“ criticii postbelice sau punctele ei de metamorfoza sunt scoase din analiza si interpretarea acestor relatii, nu din vreo „dialectica“ interioara a formelor critice (absolut dependenta, fireste, de „dialectica“ exterioara, de permisivitatea ideologicului). Naratia procesuala reface, nuantat, dar si extrem de concis, un story de emancipare si de reconstruire a identitatii critice, ceea ce presupune o taietura în acte distincte (desi adiacente si cu pasaje de întrepatrundere) a fenomenului, de la dominatia stalinismului la flexibilizarea dogmatismului si la batalia pentru autonomie si pentru specificitati garantate ale actiunii critice, concretizate într-un mic tablou de opere reprezentative.
Goldis reface aproape în filigran tesatura si nodurile întregii saga critice, pornind de la punctul „zero“ al realismului socialist si de la „modelul“ critic al acestuia. E o cercetare de scrupul, atenta la toate nuantele de atitudine si care scoate din aproximatiile folclorizate întreg episodul „realist-socialist“, restituindu-i toata epica de idee si atitudine, cu o acuitate interpretativa ce bate în verva, dar ramâne în rigoare. Alienata într-un fel de constiinta „obiectiva“, preponderent ideologica, a scriitorului si raspunzatoare de orice „greseala“ a acestuia, critica realist-socialista trebuia sa intervina în procesul creatiei ca atare, „o prima postura a criticului realist-socialist“ fiind „aceea de creator“ (p. 12), de co-autor responsabil cu vigilenta. De aceea, critica „orala“, pre-aparitie, era mult mai importanta decât cea post-aparitie; si toata aceasta misiune trebuia dusa dupa exigentele coborâte ale unui „cititor obisnuit“, dupa criteriile „maselor prezumat avide de o literatura noua“ (p. 13). Fie cât de obedienta, critica avea o conditie dilematica; ea traia ca-n aporiile lui Farfuridi: „daca nu critica productiile actuale, cronicarul e acuzat de lipsa de vigilenta, însa daca productiile actuale apar în mare masura criticabile, el se face vinovat de insuficienta în îndrumare“ (p. 12). „Crizele“ pe care le înfrunta, într-un prim moment, critica realist-socialista („a modalitatii de manifestare /dinspre critica scripturala spre dezideratul purei propagandistici orale/, a obiectului /absenta unei literaturi pe care sa se exercite/, a ierarhiei referintelor /organizate oligarhic/“) vor duce la „uniformizarea absoluta“ (p. 17) a vocilor critice si la transformarea literaturii critice în literatura „în întregime teoretica“, cu un limbaj facut dintr-o „serie nesfârsita (n-as zice, mai degraba o „serie fixa“, n.n.) de pseudoconcepte însarcinate sa cârpeasca hiatul dintre ideologia totalitara si literatura“ (p. 18). Cu un umor secret sunt refacute toate aporiile criticii proletcultiste, între care mai semnificativa e obligatia de a promova deodata mimesis-ul (unul selectiv, fireste) si romantismul. Desi epoca pare, retrospectiv, monotona si chiar monolitica, Goldis îi releva relieful discret, distingând un realism socialist „integral“ si unul „minimalist“, ale caror nuante sunt disociate cu atentie microscopica.
Realismul „minimalist“, desi nu mai slab în rigori decât cel integral, îsi propune sa largeasca „tematica“ literara si s-o aduca spre toate componentele vietii cotidiene; largirea însasi a „paletei“, constata Goldis, duce la „diluarea ideologiei“ (p. 50), iar conceptele tolerate – „timbru specific“, „subiectivitate“, „diversitatea stilurilor“ s.a. – se vor dovedi, încetul cu încetul, subversive – sau, cum zice autorul, „periculoase“ (p. 51). Oricât de mici, pasii facuti în directia emanciparii de dogmatismul ideologic sunt extrem de scrupulos numarati si analizati în consecinte; îndraznelile, fie cât de infime, sunt notate toate, ca si miscarea de recul dogmatic, într-o reconstituire avida de concret si de epica subversivitatii. Îmi pare însa ca uneori efectele dramatice scoase din aceasta pendulare între dogmatismul feroce si emanciparea cea mai timida sunt prea stimulate de interpretare. Fara-ndoiala ca „Pentru realismul socialist“ al lui Crohmalniceanu, din 1960, e o retezare a micilor elanuri de emancipare din anii de dinainte, dar nu facea singura atâta calamitate câta zice Goldis: „pozitia ilustrata de Crohmalniceanu în epoca a provocat o întârziere de mai bine de jumatate de deceniu dezghetului literaturii“ (p. 68). Si-n mod sigur cei de la „Steaua“ nu beneficiau de vreo dispensa de supraveghere; din contra, „publicatiile din provincie“, departe de a nu se afla „permanent sub ochii puterii“ (p. 55), erau si mai drastic filtrate. Initiativa stelistilor va fi profitat de o clipa de relaxare, dar nu de o „neatentie“ speciala. Micro-relieful tentativelor de emancipare e amanuntit cartografiat si rolul unor „combatanti“ uitati (cum sunt George Munteanu, Vera Calin si Lucian Raicu) e atent rememorat. Pusa sub lupa, perioada îsi releva nuante ignorate, cu suave porniri spre deschidere si rapide reprimari de gândire critica.
Saga emanciparii
Timida hartuiala de pâna pe la jumatatea anilor ’60 devine o mai sistematica guerila de îndata ce apare tânara generatie post-proletcultista. Goldis subliniaza, din nou nuantat, ca e vorba, la început, mai degraba de „miscari subterane“ care vor „eroda“ „limbajul de lemn al sistemului“ pâna într-atât încât „sintagma de realism socialist dispare aproape complet din recuzita criticii“ pe la jumatatea deceniului sapte (p. 70). Polemicile sunt duse, totusi, cu extrema precautie (si ambiguitate), asa încât „toate partidele par remize“ (p. 78), dar, pe fondul unei plafonari a vigilentei, daca nu a unei oboseli, dezbaterile aduc o mai ofensiva miscare de emancipare. Liniile acesteia sunt definite de ceea ce Goldis numeste „razboiul de transee“ dintre dogmatici si liberali, în cadrul caruia se infiltreaza, dinspre partea liberala, daca nu neaparat noi idei, macar noi tactici de hartuiala. Una dintre acestea e alianta dintre noua literatura si noua critica, alianta concretizata într-o decomprimare a formei literare si într-o permisivitate procedurala mai supla. Fiece „inovatie“ e urmarita în consecintele pe care le are asupra monopolului estetic realist-socialist. Bunaoara, simpla multiplicare a naratorilor si a unghiurilor narative deschide si o bresa „ideologica“. Astfel de subversivitati si de complicitati sunt detaliat desfacute si aduse scrupulos la functia lor din contextul ideologic al epocii. Nu e exagerat cu nimic nici rolul „revolutionar“ al noilor idei si protagonisti si nici nu sunt eroizate polemicile din epoca. Pe acest fond de subversivitati sunt evidentiate si functiile specifice ale unor forme sau specii critice, Goldis stabilind un fel de succesiune a formelor ca oglinda a emanciparii. Monografia e cea dintâi care îsi impune dominanta, dupa care vine hegemonia cronicii literare, urmata, solidar de altminteri, de cea a eseului. Nu e o succesiune întâmplatoare, caci speciile critice sunt angajate ele însele, ca atare, în confruntarea de pozitii ideologice (si metodologice, în subsidiar). E ca si cum fiecare specie ar veni cu ideologia ei, într-o progresie liberala evidenta. Aceasta perspectiva diacronica asupra formelor (si speciilor) constituie în sine o linie de analiza ce se dizolva într-o adevarata „istorie a formelor“ criticii. Goldis subliniaza functia „emancipatoare“ – sau, din contra, retrograda – a fiecarei specii, evidentiind un trend al formelor dezvoltat în strânsa legatura cu ideologia emanciparii si a recuperarilor din interbelic. Lupta dintre „monografie“ si „cronica“, bunaoara, nu e decât o parabola care ascunde un conflict ideologic dupa unul de metode. Cronica literara devine protagonista procesului de emancipare, dar nici meritele monografiei – merite tactice – nu sunt neobservate. În „reconsiderarile“ anilor, interpretarile se pervertesc într-atât încât pâna si „evazionismul scriitorilor e interpretat în sens opus, ca mijloc de protest împotriva capitalismului“ (p. 88). Asemenea anamorfoze care pierd cu totul sensul operelor si-au avut si ele functia „recuperatoare“, o functie de etapa.
Urmarind toate nuantele si punctele decisive ale procesului critic, Goldis pune la locul cuvenit câteva carti (sau autori) a caror functie emancipatoare pare a se fi voalat cu timpul. Bunaoara, el restituie cartii lui Garaudy, „Despre un realism netarmurit“, întreg rolul pe care l-a avut în destinderea – poate chiar destramarea – conceptului de realism „socialist“, subliniind, totodata, dubla ei functie si interpretare. Pe de o parte, conceptul de realism al lui Garaudy, împins pâna la indeterminare, convenea taberei liberale (tocmai datorita indeterminarii), dar nu în mai mica masura si celei a dogmaticilor, care salvau, la adapostul lui, macar ideea de mimesis. La umbra unui prestigiu de marxist cum era cel al lui Garaudy, tinerii critici ai anilor saptezeci vor promova, în chiar dezbaterile despre realism, „prima contraofensiva puternica a literaturii ca realitate non-mimetica“ (p. 101), utilizând anume specificul poeziei pentru a sparge cu totul monopolul mimetic. „Strategia metonimica“ folosita vreme de un deceniu împotriva realismului socialist capata o vigoare aparte prin ecloziunea postbelica a cronicii literare, care „erodeaza cel mai sigur discursul realismului socialist, devenind, astfel, sediul revolutiilor de viziune ale criticii post-staliniste“ (p. 104). Suprematia cronicii literare – care, zice just Goldis, „tine loc de program, de manifest, de spatiu privilegiat al schimbarii criteriilor literaturii“ (p. 105) – va asigura un confort si o eficacitate sporita recuperarilor de idei interbelice. Re-autonomizarea esteticului nu se face atât cu argumente noi, cât cu argumente reactivate din interbelic – si-n primul rând din patrimoniul calinescian: „iesirea din dogmatism nu s-a facut prin sincronizarea cu metode contemporane, ci prin readucerea în actualitate a unor critici ai traditiei occidentale sau autohtone“ (p. 127). Pe buna dreptate scoate Goldis în evidenta functia „Calinescu“ a criticii postbelice si transformarea lui Calinescu într-o emblema protectoare si atotcuprinzatoare. Cele mai incontrolabile idei – critica-creatie, subiectivitatea, inventia critica etc. – reintra în arsenalul postbelic la adapostul prestigiului calinescian. Nu sunt trecute cu vederea nici riscurile acestei calinescianizari frenetice (între ele, desconsiderarea metodelor critice, specializarea comentariului pe expresivitate etc.) si cu atât mai putin reactiile frontale sau timide la acest fenomen. Rânduri atente sunt dedicate disputei – abia schitate, e drept – dintre calinescieni si anticalinescieni sau celei dintre promotorii inovatiilor metodologice si cei ai spiritului critic liber. Simptomatica pentru alergia la norme (care, totusi, nu puteau fi, deschis, decât unele si aceleasi) e disputa dintre cerchisti si tinerii critici, disputa abandonata tocmai sub presiunea imperativului comun – eliberarea de dogme –, desi obiectiile cerchiste nu erau fara substanta. Fireste, un rol îl va fi avut, în exigenta de a înarma critica literara cu o viziune filosofica, si faptul ca cerchistii erau ultimii critici care aveau si o pregatire filosofica, nu doar una exclusiv literara (cum aveau tinerii cu care disputau). Pretinzând criticii „principii“, înradacinare filosofica si temeiuri metodologice, cerchistii devansau primejdios momentul dezbaterii unor asemenea probleme, dar, atemporal vorbind, aveau destula dreptate de partea lor. Conjunctural însa exigentele lor riscau sa faca punte cu cele ale dogmaticilor.
Recuperarile interbelice si contaminarile venite din noua critica franceza – si acestea selective, mergând în favoarea criticii tematice – sunt doua linii, interferente în fapt, pe care Goldis desfasoara o ancheta minutioasa. O ancheta care pune în lumina nu doar ideile preluate, ci si motivatiile acestor optiuni, fie ca e vorba de creativitatea critica a lui Calinescu, fie ca e vorba de polivalenta interpretarii sau de sondajul în ascunsul operei, venite pe filiera franceza. Recuperarea domeniului de catre critici e un fenomen saturat la sfârsitul anilor saptezeci, dar cum ofensiva s-a dus pe frontul central al autonomiei esteticului (de unde o panica permanenta si o precautie suspicioasa fata de orice forma de critica prin care s-ar reveni la analiza de continut) survin inevitabil dispute între autonomisti si cei care forteaza deschiderea conceptului strict – si restrictiv, dupa ei – estetic. Patrunderea si asimilarea noii critici franceze, unita si sincronizata cu recuperarile interbelice, e un proces care da „una dintre marcile specifice ale criticii noastre din anii ’60“ (p. 188), contopind „ideile înnoitoare“ cu „retorica traditionalista“. O deviere si mai semnificativa a acestor achizitii consta în demersul „existentialist“ al criticii noastre, care nu va cauta „autonomia literaturii în singularitatile de limbaj, ci în specificul de viziune, în experienta existentiala revelata într-un cosmos autonom“ (p. 222). Tabloul anilor ’70, mult mai complex în tendinte si personalitati, e completat cu tentativele, mai degraba esuate decât împlinite, de a iesi din dogma pur estetica fie prin structuralism, fie prin stilistica (ar mai fi fost si semioticieni, dar Goldis nu-si prea face de lucru cu ei). Mersul ideii autonome a criticii se încheie cu o suita de relecturi dedicata unor opere care au facut din emancipare un triumf al spiritului critic liber. Sportiv, Goldis decoreaza protagonistii acestei îndelungate lupte de transee pe care a urmarit-o în toate episoadele ei. El concentreaza întreg procesul de emancipare si de specificare, vazut în toata vivacitatea lui epica si de idee, într-o cercetare de tip definitiv: obiectiva, nuantata, scrupuloasa, problematizanta, de o claritate si finete conceptuala în totul admirabila (se vede ca-i primul absolvent al Academiei Teriene). Avem aici, cu siguranta, debutul unui mare critic. Asta pare, fireste, mai degraba urare sau profetie, dar, de fapt, e simpla constatare.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu