marți, 21 februarie 2012

Un muzeu al artei interzise

În cadrul unei emisiuni de la Radio Chişinău, criticul literar Nina Corcinschi susţinea că, deşi Uniunea Sovietică nu mai există de două decenii, ierarhiile culturale au rămas înţepenite în timp, de parcă în jur nu ar fi avut loc nicio schimbare.
Nu pot să nu fiu de acord cu poziţia sa, atâta timp cât un poet ca Liviu Deleanu, de exemplu, mai e şi azi considerat un mare scriitor, cu toate că poezia sa este o expresie clară a obsecviozităţii politice. Sau un poet ca Emilian Bucov. Sau atâţia şi atâţia practicanţi ai realismului socialist, care sunt preferaţi şi azi, aşa cum foarte bine a subliniat Nina Corcinschi, unui Paul Goma care este ignorat în continuare de critici şi de către alcătuitorii de manuale. Dar acest lucru nu se întâmplă doar în literatură, ci şi în celelalte domenii ale artei.

Să zicem, în arta plastică.

Singurul plastician moldovean care a pictat portrete de puşcăriaşi şi deţinuţi politici este Leonid Nedov. El este unicul artist moldovean care a înfăţişat viaţa din interiorul închisorilor şi lagărelor de concentrare sovietice, unde a fost întemniţat câţiva ani, într-o serie de tablouri zguduitoare, în care a arătat felul în care tortura a putut să lase o amprentă asupra fiinţei interioare a celor încarceraţi. Privindu-le feţele abjecte, nu-ţi vine să crezi că acei oameni fuseseră cândva profesori, medici sau contabili. În ochii lor se poate vedea toată completitudinea degradării şi degenerării lor sufleteşti, dar şi faptul că aceşti inşi au ajuns să fie capabili de cele mai inimaginabile mârşăvii. Cum ar fi, de exemplu, să tragă cu baroasele în cefele unor puşcăriaşi… morţi. Adică să mutileze nişte cadavre. Începe să-ţi sfârâie inima când descoperi că izbesc cu zel şi sete în capetele foştilor lor colegi şi prieteni. Lovesc ritmic şi cu pasiune. Lovesc îndesat şi cu plăcere. Nu fuşerăiesc, ci o fac la modul serios. Dar ce ochi au aceşti puşcăriaşi care torturează nişte cadavre! Nişte ochi în care se vede întregul abis al fiinţei umane! Ocheadele, pe care le aruncă gardienilor, care îi forţează să strivească capetele unor deţinuţi decedaţi, sunt atât de şmechere şi de triumfătoare. Ochii lor trădează bucuria recompenselor promise. Probabil că aceste lovituri le execută maşinal, pentru că mintea le stă la premiile promise de temniceri. În gesturile şi privirile lor nu a mai rămas nimic omenesc. Aceşti oameni se comportă ca nişte roboţi teleghidaţi. Şi nu se deosebesc prea mult de gardieni care au organizat acest spectacol al uciderii morţilor pentru a doua oară. Oare de ce au făcut-o? Oare nu pentru a se amuza au iniţiat acest teatru al torturării cadavrelor? Să se fi plictisit oare atât de tare în lagăr încât nu mai ştiu cum să se distreze şi au inventat acest tip de divertisment? Sau poate că se temeau ca morţii să nu evadeze?

Cu toate că pictorul nu ne dă vreo explicaţie clară, orice răspuns l-am găsi o să ni se pară nesatisfăcător, pentru că puşcăriaşii lui Nedov par decupaţi dintr-un thriller greu de imaginat şi de vizionat.

Ceea ce pare azi şi mai incredibil e că pictorul şi-a realizat galeria de puşcăriaşi care cuprinde peste vreo treizeci de portrete, dacă nu şi mai multe, chiar într-un lagăr din Kolîma şi la zdup, înconjurat din toate părţile de sârmă ghimpată. Aceste tablouri au putut să ajungă la libertate doar după ce pictorul i-a mituit pe gardieni. Ele au ajuns la libertate cu mult înaintea pictorului, dar nici vorbă să se bucure de vreo preţuire din partea criticilor de artă sovietici. E clar de ce, dar nu e limpede de ce acest lucru nu se întâmplă nici astăzi, când Uniunea Sovietică nu mai există? Astăzi oare cine ne mai încurcă să le expunem în una dintre sălile Muzeului de Artă, sub forma unei expoziţii permanente? Chiar nu pot înţelege.

Despre Leonid Nedov jurnaliştii au tot scris. Am scris şi eu câteva articole, dar nu a urmat nicio reacţie şi lucrările sale zac în continuare în una dintre camerele apartamentului în care pictorul a locuit.

Sunt câţiva ani de când artistul nu mai e în viaţă şi tablourile sale sunt ameninţate de uzură şi degradare.

Pentru ca să nu se întâmple asta, eu propun să înfiinţăm în regim de urgenţă un Muzeu al Artei Interzise, în care să expunem atât portretele de puşcăriaşi ale lui Nedov, precum şi cărţile lui Paul Goma. Ca să avem şi noi ierarhiile noastre culturale!

Un articol de: Dumitru Crudu, TIMPUL

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu