Ion BUZU


afară



Mi-am privit mîinile şi nu aveau nici o cicatrice. M-am bucurat. Erau ferite de arsuri ori tăieturi de cuţit, lamă sau ac.

- Tu ai băut!

Întorceam palmele pe o parte şi pe alta şi mă minunam că nu au nici o cicatrice. Încheieturile erau imaculate. Le arătam părinţilor mei asta. Fluturam antebraţele mele neatinse în faţa privirii încruntate a părinţilor.

- Priviţi, uitaţi-vă, mîinile astea chiar nu au nici o tăietură. Vedeţi? Nici o urmă. Sunt întregi, aţi observat asta pînă acum? Întregi! Înţelegeţi? Eu sunt întreg!

- Tu azi ai băut, nu-i aşa? Ai băut! – îşi îngroaşă vocea maică-mea.

Stăteam toţi trei la masă în bucătărie, eu continuam să mă holbez la braţele mele pe care le întorceam de pe o parte pe alta de parcă le vedeam pentru prima data, sau poate descopeream în ele ceva cu totul nou, nemaivăzut la mine pînă acum. La acel moment îmi părea nespus de bine că nu am încercat pînă acum să văd ce altceva poate face o lamă de ras în afară de bărbierit. Îmi părea bine că în nopţile în care contemplam sinuciderea nu am încercat nimic. Însă acum aveam altă problemă.

- Răspunde odată, ai băut azi? – strigă tatăl meu ridicîndu-se brusc şi izbind scaunul într-o parte.

Am lăsat mîinile jos şi am început să mă uit la tatăl meu, apoi la mama mea. Mă uitam ba la unul, ba la altul.

- Eu cred că ar trebui să puneţi alte întrebări, mai esenţiale.

- Vorbeşte, cu cine ai băut! Unde? Vorbeşte, ce ai crăpat?

- Dar cum aţi ajuns la concluzia că eu am băut?

- Nu-mi umbla cu şmecheriile! Crezi că nu pricep? Eu de pe stradă îmi dau seama cine a băut, să fie omul dat în stradă şi eu în curte că îl pricep, de mică am simţul ăsta, auzi, de mică am frica asta de beţivi, de ce nu poţi înţelege?! – spunea maică-mea avînd ochii umezi.

- Se poate să greşeşti şi tu odată, nu ţi-a trecut prin cap? Să ştii, nu întotdeauna ai dreptate. La naiba, nimeni nu poate avea dreptate întotdeauna, mai ales în ceea ce priveşte consumul de alcool, mai ales acum. Te-ai gîndit poate că frica asta a ta, pe care o ai de mică ţi s-a urcat la cap, la fel cum alcoolul face, şi îţi imaginezi că oricine care se comportă la masă nu ştiu cum… - aici îmi ţin mîna stîngă sub bărbie ridic privirea spre stînga căutînd în minte cuvîntul potrivit – excentric, sau dereglat, deja a băut.

- Nu vorbi cu mama ta aşa! Ieşi imediat afară la aer rece şi trezeşte-te! Acum. Revino-ţi şi vom purta o discuţie serioasă, noi doi.

- Of Doamne, lui îi este rău! Îi este rău! Scoate-l afară şi stropeşte-l cu apă. Doamne Iisuse Hristoase, îi e greaţă, cheamă ambulanţa mai repede să-i facă spălături la stomac să verse băutura.

Taică-meu mă apucă de braţ să mă tîrască afară.

- Tăceţi odată că nu îmi e rău. Mă scoateţi din sărite cu speculaţiile şi bănuielile voastre idioate. Daţi-mi pace! Nu vedeţi că nu mă simt rău deloc, ba dimpotrivă, mă simt minunat. N-am cicatrice pe braţe, nici pe corp. Sunt întreg.

- Bre, crezi că eu nu pricep cum este cînd te îmbeţi?! Uite cum îţi fîlfîie limba cînd vorbeşti. La masă te comporţi aiurea. Bolboroseşti tîmpenii. Hai afară. – tata încearcă din nou să mă apuce de braţ.

- Du-l afară la aer curat, mînjeşte-i faţa cu omăt, să-şi spele şi burta, poate îi va reveni, iar eu chem salvarea.

- Staţi oamenilor un pic, calmaţi-vă puţin, hei, nici chiar aşa, deodată salvarea, deodată la spital, mamă, lasă telefonul şi hai să ne lămurim, nu suna la urgenţă că degeaba o faci, vă veţi face de rîs cînd ei vor veni şi nu vor găsi nimic în neregulă cu mine.

Am încercat să mă apropii de maică-mea şi să apuc telefonul din mîna ei, să o strîng prieteneşte de braţ, dar dînsa se smucise într-o parte fugind într-un ungher al camerei.

- Nu te apropia de mine! Stai acolo, nu veni!

Nu înţelegeam nimic din toată harababura asta ce s-a iscat aşa, din senin, fără avertizare, sau măcar să vi avut vreun conflict nerezolvat cu ai mei, dar mă înţelegeam destul de bine, ce naiba! Brusc, mă simt tras cu putere de braţul stîng şi, numai printr-o mişcare acrobatică sau ceva ce semăna cu o figură de-a lui Bruce Lee am izbutit să-mi menţin echilibrul şi să-mi smulg braţul din strînsoarea tatălui meu.

- Vezi că abia te ţii pe picioare.

- Hei! – rostesc cu glas îngroşat, uitîndu-mă crunt drept în ochii tatălui meu, ţintind degetul meu arătător spre el.

- Hei! – zic încă o dată aproape strigînd răspicat, furios. E prima dată cînd ridic glasul la tatăl meu. Gata, asta este. Părinţi şi copii. Mi-a venit şi mie rîndul. Nu puteam să nu mă gîndesc la ce spunea Bazarov al lui Turgheniev. Sigur, voi vreţi să mă scoateţi afară la aer proaspăt, să respir intens. Vreţi să chemaţi salvarea să rezolve totul. Să stau cu voi la masă în fiecare seară. Să existe comunicare. Asta vreţi, însă eu vreau să ne batem. Îmi tot repetam asta în minte strîngînd pumnul drept şi imaginîndu-mi cum urma să-l proiectez în moaca tatălui meu răsturnîndu-l din picioare. Şi apoi să fac haz eu de dînsul că nu se poate ţine pe picioare. Dar tata stătea locului şi nu dădea nici un sens de frică sau îndoială în intenţia sa de a mă scoate afară ca pe un chefal.

- Ieşi afară şi vino-ţi în fire! Las-o pe mama ta singură şi vino cu mine. Acum.

- Nu! – am ţipat ţinînd în continuare degetul arătător ţintă spre taică-meu.

- Ieşi, am zis. E casa mea, a mea şi tu faci ce îţi spun eu!

Mama mea a reuşit să apeleze numărul ambulanţei şi deja vorbea la telefon. Din receptor se auzi o voce care spunea: „bine, venim îndată.”