duminică, 12 februarie 2012

CORPUL T

Scrii aşa cum trăieşti“ - Interviu cu Dumitru Crudu

Interviu cu Dumitru Crudu, realizat de Naomi Ionică
Braşov-Chişinău, 20 octombrie, 2011

Ce se întâmplă acum în activitatea literară a scriitorului Dumitru Crudu? Ştiu că eşti implicat în viaţa culturală a Chişinăului: conduci un cenaclu literar (Vlad Ioviţă), ţii emisiune culturală radiofonică (Noii Barbari), te îngrijeşti de două pagini de cultură ( în Timpul de dimineaţă), te-ai implicat şi în proiecte culturale, anul acesta ai organizat prima tabără de creaţie la Orheiu Vechi. Ce ne poţi spune despre această infiltrare/ distribuţie în social a energiilor unui scriitor?

La una dintre şedinţele Atelierului de Proză Vlad Ioviţă pe care-l moderez în fiecare săptămână la Biblioteca Municipală B. P. Hasdeu a venit şi scriitorul Vladimir Beşleagă, autorul faimosului roman Zbor frânt, apărut la sfârşitul anilor şaizeci ai secolului trecut la Chişinău, care a susţinut, între multe altele, că e riscant pentru un scriitor să aibă o viaţă ştearsă, pentru că treaba asta, direct sau indirect, îi va influenţa şi scrisul. Nu pot să nu fiu de acord cu această afirmaţie a sa. Mai ales că şi noi ziceam pe vremuri, în unul dintre nenumăratele manifeste fracturiste, că pentru a scrie o literatură interesantă, scriitorul ar trebui să trăiască pe potrivă. Scrii aşa cum trăieşti, ziceam şi noi la sfârşitul anilor nouăzeci. Şi, culmea, nu o să mă credeţi, dar am încercat să verific această aserţiune printr-o comparaţie între romanele unor scriitori contemporani şi caracterul acestora. Cei care sunt infa­tuaţi, egoişti şi înţepaţi în viaţa de zi cu zi, fără să vrea, au construit nişte romane maniheiste, în care majoritatea personajelor nu-i ajung nici măcar la călcâie personajului-narator. În aceste romane există doar un singur erou pozitiv, în rest, toate celelalte sunt negative. Iar personajul pozitiv este, nici mai mult, dar nici mai puţin, decât un alter-ego al scriitorului.

Nu aş vrea să dau nume pentru a nu-mi aprinde paie în cap, dar sunt convins că lumea ştie la cine mă refer. Asta chiar m-a uluit. M-a lăsat cu ochii borţoşi faptul că literatura, în cele din urmă, reflectă personalitatea autorului. Universul ficţional este cu mult mai re­lativ şi mai divers în romanele acelor scriitori care sunt şi ca oameni mai toleranţi şi mai generoşi. Nu-mi pot explica până la capăt acest fenomen, dar el există. De-aia, eu cred că firea romancierului este decisivă pentru tipul de literatură pe care-l practică. Prefer romanele în care există autoironie şi în care autorul nu încearcă să-şi ridice un monument şi să ne arate cât de grozav este. După părerea mea, prototipurile multor personaje principale din romanele contemporane sunt însuşi prozatorii şi, aşa cum am mai spus deja, dacă aceştia sunt trufaşi şi megalomani ca oameni, aşa sunt şi eroii inventaţi de aceştia. Nu vreau să generalizez, pentru că, fireşte că sunt şi excepţii. Cu toate astea, impresia mea este că e foarte important şi felul cum trăieşte un scriitor sau altul. E foarte importantă şi trecerea din cotidian la masa de scris. Unii scriitori au ritualuri speciale.

Pentru a scăpa de rumoarea străzii, eu nu mă aşez la masa de scris decât după ce fac gimnastică vreo jumate de oră sau după ce alerg. Doar după asta sunt în stare să scriu. Cel puţin, aşa mi-am scris câteva dintre cărţile mele de proză, printre care Măcel în Georgia şi Oameni din Chişinău. Cât despre nenu­mă­ratele activităţi pe care le am la Timpul de Dimineaţă sau la Radio Arena, acestea mă ajută să-mi fac viaţa mai interesantă. Să zicem, atelierul de proză pe care-l conduc de patru ani la Biblioteca B. P. Haşdeu, reprezintă pentru mine o posibilitate de a comunica cu cei mai tineri scriitori din Chişinău.

În ultimul timp, şedinţele se desfăşoară în felul acesta. Ne întâlnim la ora unu la Biblioteca Haşdeu, unde avem o sală a noastră, şi în prima jumate a şe­dinţei scriem proză pe loc, iar în cea de-a doua jumătate o discutăm. Sesiunile de scriere durează cam vreo trei ore şi încă vreo două ore analiza textelor create. Eu scriu cot la cot cu colegii mei mai tineri. Încă nu am publicat acele texte, dar mă gândesc să le tipăresc. În ceea ce-i priveşte pe junii scriitori, am alcătuit deja o antologie cu prozele lor scrise la atelier şi, în curând, urmează să vadă lumina tiparului. Antologia se cheamă Covoare moldoveneşti şi în ea am reţinut 16 prozatori tineri basarabeni. Majoritatea textelor, dar nu toate, au fost scrise în cadrul atelierului. Îmi place foarte tare că toată lumea e sinceră. La lecturi, niciunul dintre noi nu se sfieşte să spună ce gândeşte, chiar şi dacă suntem prieteni unul cu altul. Pe lângă multe alte lucruri, atelierul a mai instituit şi ideea de competiţie, iar liderii se schimbă de la o şedinţă la alta.

Tot pentru a-mi face viaţa mai interesantă, am început să organizez o tabără de proză poliţistă la Orheiul Vechi, la care ai participat şi tu, Naomi, dar şi Andrei Dosa. De ce anume, o tabără de proză poliţistă? Nu, sigur că nu e vorba de proză poliţistă în adevăratul înţeles al cuvântului. Ideea a fost să preluăm doar structuri şi modalităţi epice din proza poliţistă, pentru a face povestirile noastre mai captivante şi mai accesibile publicului. Rezultatele au fost cu mult peste aşteptări. O parte din aceste proze au apărut deja în revista Semn, din Bălţi, inclusiv ale voastre, cei din Braşov. Voi continua tabăra şi la anul. De ce fac toate aceste lucruri? La prima vedere, te fură de la masa de scris. Pe de altă parte, îţi pot înfrumuseţa, aşa cum am mai spus-o şi mai la deal, viaţa.

Ai publicat cinci cărţi de poezie şi opt cărţi de teatru ( un roman, Măcel în Georgia şi recent volumul de povestiri Oameni din Chişinău). Cum s-a realizat această trecere de la poezie ( asumată total şi manifest, prin mişcarea fracturistă pe care ai iniţiat-o alături de Marius Ianuş) la teatru şi proză?

Atunci când am început să scriu literatură şi asta se întâmpla la Flutura, când eram în clasa a opta, eu am început-o cu proza. Scriam povestiri şi i le dădeam profesoarei mele de literatură să le citească, dar ea le-a pierdut. Şi la Chişinău sau la Tbilisi am scris foarte multă proză, dar scriam proză mai mult pentru mine. Pe atunci, să publici proză era foarte greu. Cum scriam vreo poves­tire nouă, cum alergam s-o citesc prietenilor, după care o băgam într-un geamantan, unde îmi păstram literatura mea. Poezie am scris în paralel. Pentru că poezia se tipărea mai uşor, primele texte pe care le-am publicat au fost nişte poezii. Totuşi, chiar şi după ce mi-au apărut primele cărţi de poezie, nu am înce­tat să scriu proză. Totuşi, mă ruşinam că scriu proză. Nu prea spuneam la nimeni, fiindcă toţi prietenii mei erau poeţi şi aceştia nu-i înghiţeau pe prozatori.

Povestea Andrei Codrescu, într-o carte de-a sa, că un prieten de-al său poet l-a ameninţat că nu va mai vorbi cu el dacă va trece la proză. Ceva similar mi se întâmpla şi mie. Mi se părea o mare trădare să scriu şi proză. Dar scriam. Prin 1995 am scris şi un roman Un englez la Chişinău. L-am scris pe când încă mai eram student la Chişinău. L-am scris într-o vacanţă de vară, la Flutura. Abia aşteptam să vină toamna ca să mă pot întoarce la Braşov şi să i-l dau să-l citească profesorului Alexandru Muşina. Din păcate, ulterior, am pierdut acest roman la care ţineam enorm şi pe care l-am scris dintr-un foc. Probabil că l-am scris cam într-o lună. Dar am muncit la el de dimineaţă şi până seara târziu. O lună de zile nu m-am dat jos din pat. În acele zile când lucram la roman am simţit gustul fericirii. Era un roman despre scriitori şi îmi pare foarte rău că l-am pierdut. Anul trecut am încercat să-l rescriu, dar mi-a ieşit un alt roman, dar nu romanul ăla. Poate că e mai bun, dar nu mai e romanul ăla, pe care l-am scris când eram în penultimul an la facultatea din Braşov.

Cât despre teatru, la dramaturgie am trecut împins de sărăcie. Primele piese le-am scris visând să dau marea lovitură şi să fac bani. Cu timpul am înţeles că nu se poate face bani cu dramaturgia, dar nu am renunţat să scriu teatru. Chiar şi anul ăsta am scris o piesă, Primăvara germană şi un regizor din Iaşi s-a apucat s-o monteze. Vă invit la premiera ei din ianuarie.

Să ne întoarcem puţin în timp la poetul Dumitru Crudu. De ce era nevoie în 1999 de manifestul fracturismul? Ce am putea înţelege acum despre ceea ce presupune poezia fracturistă?A reuşit revista Fracturi şi Revista în plic pe care le-ai iniţiat, să exprime cumva idealurile poetice ale douămiiştilor?

Dincolo de foarte multe intenţii bune ale mele şi ale lui Ianuş, a existat şi foarte multă frondă în manifestul fracturist. Adică, acel manifest are şi partea sa de spectacol. Nici vorbă că nu
ne-ar fi plăcut poezia lui Cărtărescu sau ale poeţilor optzecişti, fireşte că ne plăcea, o citeam cu mare încântare şi o comentam salivând, dar în manifest i-am repudiat în păr pentru a face şou. Nici mai mult, dar nici mai puţin. Trebuia să epatăm pentru a fi luaţi în seamă. Altfel, dacă nu am fi jucat şi teatru, nimeni nu ar fi dat doi bani pe textul nostru. Eram conştienţi de asta. De aia, am şi lovit în idoli. Totuşi, după ce se lăsa întunericul şi ne întorceam acasă, scoteam volumele optzeciştilor şi le citeam sub plapumă. Fracturismul a ieşit din mantaua lui Cărtărescu şi Muşina, ăsta e adevărul, dar în manifest am pornit un război contra poeţilor pe care-i iubeam, pentru a atrage atenţia asupra poeziei noastre. Privind dinspre prezent spre acele vremuri,
consider că aceste lucruri reprezintă partea cea mai perisabilă a ma­nifestului nostru şi, cu această ocazie, vreau să recunosc că foarte multe idiosincrazii erau false, pentru că nouă ne plăcea poezia optzecistă. Da, e adevărat că eram săraci şi aveam buzunarele dezumflate, dar tot atât de adevărat era că am fi vrut să scăpăm de mizerie. Pledoaria pentru asumarea marginalităţii era o poză şi nimic mai mult. Fireşte că am fi preferat şi noi să avem slujbe bine plătite, dar pentru că nu le aveam, ne arătam ghearele. Cu toate astea, sunt şi foarte multe lucruri autentice în manifest, la care nu aş vrea să renunţ nici astăzi. Poate nu sunt chiar atât de originale cum îmi plăcea atunci să cred, dar, totuşi, noi le-am descoperit pe cont propriu, şi le-am experimentat pe barba noastră. Volumul meu de poezii POOOOAte l-am scris conform metodei fracturiste. Atenţia asupra reacţiilor şi nu asupra obiectului care le provoacă, m-a ajutat să scap de patos şi declarativism în acel volum. Nu este exclus ca să fi realizat multe din dezide­ratele fracturismului în proză şi teatru şi s-o fi făcut doar după ce fracturismul a încetat să mai existe, iar eu şi Marius Ianuş am devenit inamici în toată legea.

Vezi în literatura actuală sau în cea care se va scrie, o distrugere a graniţelor dintre genuri?

Eu cred că astăzi tocmai regăsirea graniţelor se impune, nu distrugerea lor. Le-au demolat textualiştii şi alţii ca ei. Părerea mea e că a scrie proză-proză e mai important decât a o face pe marele experimentalist.

Ce contează atunci când scrii sau ce consideri că este important în scrisul tău?De ce anume ţii cont? Mă gândesc la alegera formulei, la subiect, la o anumită etapă existenţială?
Contează să pot înţelege prin scris viaţa pe care o trăiesc, dar şi realitatea din jur. Nu pot scrie despre nimic. E foarte important pentru mine ca, după ce termin un roman, o povestire sau o piesă de teatru, să mă schimbe treaba asta într-un fel sau altul. Altfel ce rost ar avea să mai scriu? În acelaşi timp, de foarte multe ori, îmi propun una, dar ajung să scriu cu totul şi cu totul despre altceva. Să zicem, atunci când am scris Măcel în Georgia, nici nu mă gândeam că voi scrie un roman despre Tbilisi şi Chişinău. Iniţial, personajele mele se urcau într-un tren care circula pe teri­toriul României şi mă gândeam să se dea jos la Bucureşti. Brusc însă, în timp ce scriam, m-am trezit că scriu un roman despre Georgia şi despre nişte tineri poeţi şi scriitori care au supravieţuit dispariţiei Uniunii Sovietice. Prin asta îmi place proza, că îl poate surprinde până şi pe autor.

Dar atunci când este vorba de celălalt - ce devine important pentru tine ca scriitor în opera altor scriitori? Scriitori preferaţi, cărţi pe care le iubeşti?

Acum sunt înnebunit după proza americanului Raymond Carver şi a basarabeanului Vlad Ioviţă. Sunt fascinat de capacitatea lor de-a reface lumea din detalii şi de-a descoperi colcăiala vieţii în cele mai neînsemnate fiinţe şi situaţii de viaţă. Dar mai presus de asta mă încântă să redescopăr proza, cu tot ce presupune aceasta, inclusiv cu tensiune sau suspans. Mă dau în vânt după lucrurile astea, pentru că m-am săturat de experimente sau de o proză care dă un nou luciu situaţiilor patinate.

Cât de importante sunt, în formarea ta, întâlnirile cu anumiţi profesori-scriitori şi prieteniile literare?

Nu ştiu dacă aş fi ajuns scriitor dacă nu aş fi ajuns la Braşov şi nu i-aş fi întâlnit pe scriitorii şi profesorii George Crăciun, Alexandru Muşina, Ovidiu Moceanu, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Alexandru Cistelecan, Cornel Moraru, Virgil Podoabă sau Vasile Gogea. Aceştia au exercitat asupra mea o influenţă foarte mare.

Toate cărţile mele de poezie au luat naştere la Braşov, fiind şi un rezultat al comunicării mele cu aceşti oameni şi intelectuali deosebiţi. Eu am şi prins o perioadă foarte faină. Începutul anilor nouăzeci, când toată lumea voia să schimbe şi să facă ceva. Comunismul rămăsese undeva departe în urmă şi aceşti intelectuali încercau să pună umărul la crearea unei lumi noi. Deci, era o atmosferă de fierbere, de entuziasm, de dăruire. Au fost nişte ani foarte frumoşi şi foarte multe dintre proiectele de succes de azi îşi au rădăcinile în acei ani. Poezia mea este şi un produs al acelei atmosfere speciale. Nu pot să vorbesc despre acele timpuri decât la superlativ.

Din parcursul tău biografic se poate observa o etapă existenţială a ezitărilor, a căutării de sine – două univeristăţi începute, în Moldova şi Georgia , între 1985-1987, 1988-1992, nefinalizate, apoi cea de la Braşov. Când ai conştientizat vocaţia ta de scriitor? Primul volum de poeme, Falsul Dimitrie, poate fi pus în legătură cu o conştiinţă identitară?

Vocaţia mea de scriitor am conştientizat-o atunci când am scris Un englez la Chişinău, Măcel în Georgia şi Oameni din Chişinău. Poezia şi teatrul sunt nişte etape pentru mine, pentru a ajunge la proză. Până şi Falsul Dimitrie (titlul l-am împrumutat de la un celebru aventurier rus) care, într-adevăr, e oglinda unei conştiinţe, dar şi a unei crize identitare, m-a ajutat să ajung mai repede la proză.

Oameni din Chişinău încearcă să surprindă „ideea de scindare: socială, etnică, interioară care guvernează această lume”. Ai scris 20 de piese de teatru care au fost traduse şi jucate în mai multe limbi europene. Ieşind din jocul textual în spaţiul existenţial, în ce fel apare Chişinăul ca un oraş multicultural?

În Oameni din Chişinău am căutat să vorbesc despre scindarea din societate, dar şi despre scindarea din interiorul omului. Pe de altă parte, am vorbit foarte mult în această carte despre viaţa conjugală, despre crizele conjugale care, întâmplător sau nu, iau amploare mai ales în timpul marilor schimbări politice şi sociale. Nu ştiu dacă se potenţează sau nu, dar în cartea mea vorbesc despre un aprig război conjugal care capătă intensitate pe măsură ce se precipită şi evenimentele din aprilie 2009. Chiar dacă ciocnirile maritale şi cele din stradă sunt de origini diferite, ele au loc în acelaşi timp şi în acelaşi oraş. Asta e o temă a cărţii. Iar o altă temă e că toate familiile din volumul meu sunt mixte, ruso-române. Tensiunile sociale, politice şi naţionale din Chişinău, le-am redus la scara unei familii. În definitiv, mă interesează cum de oare aceste familii au putut supravieţui fierbe­rilor sociale, în pofida uriaşelor diferenţe de mentalitate şi de viziune dintre membrii acestora. Oameni din Chişinău mai e şi o carte despre cum îi văd ruşii pe români şi românii pe ruşi. Totuşi, aşa cum am mai spus, nu e doar o carte politică: e mai întâi de toate o poveste a unui război dintre bărbat şi femeie.

Există vocaţia, există opera – ca scriitor, ai un proiect?

Un proiect foarte ambiţios la care mă gândesc de mult e să fac un roman-frescă care să înceapă în anii treizeci ai secolului trecut şi să se termine la începutul anilor 2000. Deci, vreau să scriu proză, iar în timpul liber şi dramaturgie.

Un autoportret, te rog, pentru cititorii revistei noastre.

Într-o zi făceam curat în apartament, dădeam cu aspiratorul şi, brusc, am avut o revelaţie că, oricât de curat aş face prin casă, oricum, peste vreo patru-cinci zile, iar va trebui să dau cu aspiratorul. Adică ar fi o iluzie să credem că ai dat o dată cu aspiratorul şi gata ai rezolvat toate problemele. Cu aspiratorul trebuie să dăm toată viaţa.

(Interviu realizat de Naomi Ionică)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu