marți, 21 februarie 2012

Debut: Ion Grosei

Aceasta nuvela este scrisa de nepotul meu Ion Grosei, in anul 1998.
El este nascut in anul 1978, 30 octombrie, in satul Marinici, Nisporeni, si nu a mai publicat pana acuma nicaieri. El a scris-o si mi-a dat-o s-o citesc prin 1999, iar eu am pastrat-o si recitind-o in 2010, mi-a parut interesanta, mai ales finalul acela aduce mult cu cele intamplate la 7 aprilie... Si m-am hotarat s-o redactez si sa incerc s-o arat la oameni competenti. (Dumitru Lapusneanu)



Ion Grosei

Gropincerii

Nuvelă realist-fantastică sau fantasmagorică
scrisă în anul 1998, de către un tânăr basarabean pe nume Ion, care pe atunci era la frumoasa vârstă de 20 de ani şi care iată că, s-a dovedit a fi profetică

Amurgi-se de-a binelea, când pe casa cetăţeanului cu drept de vot Amâcâi Marin Tudose, ateriză ex-preşedintele Republicii Moldova, Botgros Mişa Ivan. Gâfâind din greu, politicianul se prinse cu mâinile de hornul casei şi rămase o vreme aşa, nemişcat. Apoi proţăpindu-se mai de nădejde cu tălpile butucănoase ale saboţilor norvegieni sau poate chiar flamanzi, de prin secolul şaisprezece, pe ardezia veche, acoperită de muşchi, licheni şi alte micro-scopice vegetaţii, care la cea mai mică neatenţie, l-ar fi putut prăbuşi pe rotofeiul om de stat direct în podul casei sau în ogradă. Îşi scoase aripile. O prereche de aripi uriaşe, de hultan vietnamez. Le scoase şi le băgă grijuliu în traista de cânepă oltenească. Apoi gâfâind şi pufnind precipitat, coborî greoi de pe acoperişul alunecos, ajutat de o funie groasă, tot din cânepă, dar a cărei origine rămâne deocamdată învăluită de mister, pentru cel puţin cincizeci de ani. Secret de stat. Când ateriză în ogradă, pe dată ţâşni dintr-o stivă de lemne o potaie jerpelită, lătrând furioasă şi nărăvind a-şi înfige colţii gălbejiţi de vremi în pulpele pline, dar nu prea mustoase ale marelui om politic moldav, care deloc înfricoşat, probozi potaia părinteşte:
- Hei! Ce vrei, neam câinesc?! Haaa?! Da idi tî!..
Între timp, stăpânul casei, cetăţeanul Marin cu drept de vot universal, auzind din casă hărmălaia, ieşi grabnic afară, gonind şi potolind câinele:
- Marş boalî! Ţâbî, ţâbî! Hăăă tuţ…
- Salut, dom’ Marin! A-şi vrea să stăm puţin la taifas. Ce zici, se poate? Începu cu glas mieros Botgros.
Marin nu răspunse. Scrută mai întâi figura oaspetelui nepoftit. “Arată a ci om cumsâcadi. Da mai ştii?..” – gândi Marin şi deloc binevoitor, întrebă:
- Da’ matali cini eşti, cu ci ti ocupi şî ci doreşti?
Botgros zâmbi misterios, gândind în sinea lui plină de o stranie satisfacţie: “Oare chiar nu mă cunoaşte, puşlamaua asta de ţăran jigărit?” Apoi scoţindu-şi puţin mai în sus dintre spetele rotofeie gâtul gros şi guşat, luă o atitudine de păun îngândurat şi răspun-se, plin de o mândrie globalistă:
- Păi… cine sunt… cine sunt… Mai întâi de toate Cetăţeanul Universului, mare om de stat, politician strategic, fost parlamentar, fost Preşedinte de Ţară, om cu idei covârşitoare, cu planuri şi vise de invidiat pentru bieţii mei adversari politici! Mai pe scurt: sunt Botgros Mişa Ivan şi doresc să discut cu dumneata!
Şi apropiindu-se de tânărul ţăran moldovan din secolul XXI, îşi lipi buzele cărnoase de urechea stângă şi îi tună:
- Auzitu-mai, mă?! Chiar cu dumneata!
Marin, înlemni. Apoi căscă gura zăpăcit, încercă să spună ceva, dar simţi că se sufocă şi se prăbuşeşte în vârtejuri iuţi, ca într-un iureş de furtună undeva într-un hău fără fund… Dar se forţă şi adunându-şi firea vlăguită, îngiţi în sec, mai sugiţă de câteva ori şi clipind încet din genele-i lungi şi galbene, ca paiul de grâu cândâ-i spicu-n-pârg, bâigui umil:
- Matali eşti Botgros acela?.. Poftiţi, poftiţi în casî, chiar vă rog…
- Cu plăcere, cu plăcere, mersi, mersi mult… – zâmbi marele politician guşat şi aruncând o privire precaută în jurul său, păşi iute în tinda casei.
- Nu vă discălţaţi! La noi… dă, ca la sat, îi mânjât. Sî ni iertaţi matali…
- Nici n-am de gând să mă descalţ, – îl asigură Botgros, pătrunzând cu îndrăzneală stăpânească în odaia de după sobă.
- Şâdeţi pi scaunu’ cela…
- Mulţumesc, mulţumesc amice, – şi politicianul se lăsă nepăsător pe scaunul de lemn în stil veneţian de culoare cafeniu închis, care gemu prelung subt povara celor peste 200 de kile.
- Mă duc sî scot o tocitoare di jin, – spuse deodată Marin cu sfială în glas, apoi deschizând bătrâna radiolă, care mai mult hârâia, pârâia şi sfârâia decât cânta, adăugă, – da matali hodineştiti pânî vin eu: eu răpidi vin: amu’s aici, amu’s acolo!
- Nicio problemă dom’ Marin. Dar nu vă mai deranjaţi. Ştiţi că eu nu prea servesc alcool… Acum sufăr de ulcer duodenal perforat, ş’apoi boala asta de dezinterie mă mai torturează de câtva timp încoace… – răspunse politicianul, făcându-se cât mai comod pe scaunul care părea că se desface din clipă în clipă.
Trecu preţ de două minute de când Marin dispăru. Brusc uşa se deschide şi Marin apăru în cardul uşii:
- Boala boalilor di cep, iar am rupt cepu! Dă-l în boala, fac eu altu. Mă duc la moş Andrii Ababii, vecinu, sâ’mprumut un cep, vin răpidi: amu’s aici, amu’s acolo…
- Da’ nu te deranja frate atâta, lasă că mai am eu câte ceva pe la mine prin traista asta… – zise Botgros şi bâjbâind cu mâna prin traistă scoase 2 sticle de cogniac “Belâi aist”, şi un baton lung de cârnaţ afumat: – Iaca, hai să servim şi nu mai umbla dumneata atâta. Doar nişte pâine şi câteva cepe s’ar mai cere, dacă ai…
- Ceapî am, da’ pâni nu mai am, – spuse Marin şi se scărpină necăjit în nas, la şale, apoi la ceafă şi rămase o clipă aşa nemişcat… – Da’ mă duc la Oleg Ocarî sî’mprumut! Vin răpidi: amu’s aici, amu’s acolo…
Şi aidoma unei săgeţi, Marin o zbughi iute pe uşă afară. Iar peste numai câteva clipe, se întorcea victorios cu o jumătate de pâine ţărănească, amestecată vârtos cu irimic.
- Iaca şî pânea! Tăieţ-o dumnevoastră, – gâfâi Marin, trăgându-şi un scăunel mai aproape de masă.
Botgros Mişa Ivan, ca un părinte grijuliu şi autoritar, tăindu-le pe toate cu mare acurateţe, găti în cele din urmă masa cu o îndemânare rafinată, de bucătar italian. Umplu paharele.
- Pentru victoria mea şi pentru Moldova! – tună Botgros înşfăcând paharul şi ridicându-l triumfător, îl du-se iute la gură.
- Pentru noi tăţ! Sî cie numa ghini, sî cie di tăti prin magazinuri, – ură şi Marin, ridicând îmbujorat de emoţie, paharul său spre cer.
Paharele fură golite pe loc. Apoi se aşezară la masă şi ospătară cârnaţ cu pâine şi cu ceapă, în tăcere. Cârnaţul afumat îl înebunea pe Marin, care se stăruia să înghită cocoloaşe cât mai mari. I se tot părea că nu se va mai sătura niciodată şi ar fi vrut să mănânce, şi să mănânce, şi să mănânce, tot aşa, la nesfârşit, atât de bun i se părea… Apoi mai muşcă şi din ceapa roşie şi iute ca para focului.
- Da matali cu ci ai vinit până la noi aici, la Brustureni?.. – rupse deodată tăcerea Marin, ştergându-şi ochii înlăcrimaţi de tăria cepii.
Botgros se opri o clipă din mestecat şi tăcu puţin, de parcă vroia să audă ceva, de undeva de foarte, foarte departe… Apoi, terminând de mestecat, înghiţi, după care râgâi prelung, îşi suflă nasul într-o batistă de in imaculat, brodată cu floricele galbene, roşii şi albastre, învăluite de nişte frunzişoare de un verde crud, subţirele şi prelungi, umplu din nou paharele şi dregându-şi vocea, făcând-o să sune de data aceasta mai misterios ca până atunci, glăsui în cele din urmă, totodată mjindu-şi şmechereşte ochişorii levantini:
- Domnul meu, Marin! Mă puneţi într-o situaţie dea dreptul jenantă sau mai bine zis, complicată. Nu pot nicidecum să vă răspund, căci este un mare secret de partid şi nu am dreptul să-l divulg sau mai bine zis, să vi-l dezvălui acuma dumneavoastră, chiar şi dacă foarte mult mi-aş dori-o. Dar până la urmă nu contează cu ce am venit, nu-i aşa? Mai important este scopul, motivul care m-a făcut să ajung astăzi în casa domniei tale.
- Îi drept, îi drept… pi mini nu mă interesadzî, treaba matali!
- Noroc!!!
- Ghini ai vinit matali!!!
Şi cele două pahare, ambele de volume considerabile “di patru-n kilî”, secară pe loc, aruncând licoarea bahică în hăul fără de fund al stomacelor, care abia începeau a se încălzi, săracele… Şi numai după câteva clipe, alcoolul topi ca prin farmec timiditatea de până atunci a tânărului holtei, cu drept de vot universal:
- Şî cari-i treaba domnu Botgros? Ia sî ti audzâm noi, ci nevoi te-au adus şi pi la mini? Cî… dă, eu îs un ghet ţăran sărac, cari prin sudoarea me îmi agonisăsc bucata di pâni…
Botgros zâmbi fermecător, râgâi din nou, apoi scoase o tabacheră mare, din argint masiv, sculptată, o deschise cu îndemânare şi îi oferi tânărului o ţigară.
- Voila, moi dorogoi.
- Eu nu fumedz… – se eschivă pe dată Marin, zâmbind stânjenit.
- Foarte bine, foarte bine, – mormăi absent Botgros şi îşi scoase o ţigară lungă şi groasă, de culoare cafenie-arămie…
“Parcâ-i ciocălău ţâgăroiu ista…” – gândi Marin, uitându-se mirat la trabucul omului de stat.
După ce o aprinse cu greu şi înghiţi cu lăcomie fumul duhos, Botgros slobozi şi pe nas două firişoare drepte şi albe ca fuiorul.
- Da ţâgara asta a matali, puti aman, parcâ-i guzgan ars! – îşi dădu cu părerea Marin, tuşind şi înecându-se din cauza fumului care de acum începu-se a ieşi rotocoale, rotocoale şi fuioare… şi pe nas, şi pe gură.
- Ha, ha, ha! Guzgan ars! Ha, ha, ha! Mda… să ştii că eşti interesant tinere, mai bine zis, nostim, – rânji Botgros cu o mare satisfacţie, dezlănţuindu-şi energiile secretate în străfundurile masivei sale carnaţii. Şi brusc sfredelindu-l pe Marin cu o privire iscoditoare, zise pe un ton oficial:
- Dar să trecem domnul meu la lucruri mai concrete. Uite care-i treaba! Dumneata ai cunoştinţă că acum în ţara noastră este în toi campania electorală? Ştii că pe data de 29 Februarie vor fi alegeri parlamentare?
- Alegeri?.. Aaa… da, ştiu eu… Îs mai mulţ acolo cari vor aleş… Îs minciunoş tăţ aiştea! Eu votez pi comunişti!
La auzul acestor cuvinte, Botgros se întunecă la faţă şi se încruntă, dar se prefăcu indiferent şi întrebă pe un ton mieros:
- Şi de ce numaidecât pe comunişti, dragul meu domn? Poţi să-mi explici şi mie?
- Iaca-şă! Da ci, aiştea ci-o făcut? Da cu comuniştii cum era mai înainti, ha? Tăt era ghini, ieftin, bolniţa pi dijeaba, avei undi lucra… Da amu ci-i? Undi sî lucredzî omu, în… – şi Marin vru să rostească un cuvânt necenzurat, dar respectul faţă de înaltul oaspete îl opri.
Botgros umplu din nou paharele, le urară ambii cu cuvinte frumoase şi înălţătoare, şi le goliră pe nerăsuflate, ruseşte. Marin luă o ceapă, o du-se la nas, o adulmecă îndelung, duios, apoi muşcă din ea cu gust şi mestecând cu mare poftă se uita la Botgros, dar văzându-l înnourat la faţă i se făcu jale de el şi începu:
- Da matali nu ti supăra că eu votez cu comuniştii… Aşă vreu eu! Matali ci, ti superi?
Fostul preşedinte al Republicii Moldova, zâmbi misterios, băgă mâna în traistă şi scotocind o vreme, scoase o pungă din piele fină, probabil din piele de vită, dar prelucrată foarte bine, după tehnologii moderne, însă modelul era după moda cea veche, medievală, de pe vremea Domniei, când Ţara Moldovei trăia firesc şi din belşug, după Legea lui Dumnezeu, când oamenii erau oameni: când şi Domnul era Domn, şi boierul era boier, şi ţăranul era ţăran, şi bărbatul era bărbat, şi femeia era femeie, şi banul era ban, şi toate celea erau aşezate la locul lor, aşa, după cum le-au făcut şi le-au aşezat chiar bunul Dumnezeu… Aşa dar, fostul preşedinte scoase o pungă plină cu ceva, cu ceva foarte greu. Degetele lui puhave frământară puţin punga, apoi o aşezară încet pe masă. Punga scoase un foşnet, amestecat cu un zăngănit melodios… Inima lui Marin zvâcni cu putere, obrajii i se înfierbântară şi se umplură de un stacojiu aprins. Botgros îl fixă pe Marin cu privirea lui sfredelitoare, ochişorii levantini, arcuiţi de două smocuri de păr negru, lung, încovoiat şi ţepos, îi licăreau pe faţa-i masivă şi puhavă, ca doi licurici în neagra beznă.
- Domnul meu drag, Marin! Am ceva foarte important să te întreb în această seară de neuitat! Domnule Marin, dacă treci de partea noastră, şi-i laşi naibii pe comunişti, te fac bogat. Chiar acum, cât ai clipi din ochi! Ce zici, te prinzi, au ba?
-Ti rog sî mă ierţ matali! Da pi mini nu mă cumperi cu flecării… – se îndârji Marin.
Se lăsă o tăcere apăsătoare şi Marin ne mai putând răbda puterea ce venea dinspre punga de pe masă, întrebă cu un glas sugrumat:
- Da ci ai matali acolo-n punguţa ceea?
- Am galbeni de aur, în număr de 300 de bucăţi, aur curat. Îţi dai numai dumitale seama ce avere e aici? E aur curat, turcesc.
- Da nu ti cred eu pi matali… Ci, amu mai sânt galghini di aciia, di pi vremea lu’ Ştefan Vodă? Amu’s dolari, mărci, franci, branci, tranci! Da galghini, nu mai sânt! Adica mai sânt, da-s îngropaţi în pământ di turci. Da ci, matali ăi găsât o comoarî? Nu cred eu, baţi capu!
Botgros zâmbi misterios şi cu un aer stăpânesc, victorios, răsturnă deodată punga pe masă. Şi, o, minune! Din punga burduhoasă se revărsară câţiva pumni buni, de bărbat în toată legea, de galbeni strălucitori, de-ţi luau vederile. Marin, rămase cu gura larg deschisă, buzele i s-au uscat şi au crăpat pe loc, iar ochii i se rotunjiră, mari, mari, cât două prune coapte. În pupilele dilatate i se reflectau mii şi milioane de raze, aruncând cătături hulpave spre grămăjoara de aur. Sângele prinse a clocoti cu putere prin venele-i larg dilatate şi Marin simţi că este cât pe-aci să-şi piardă cumpătul cu totul… Dar brusc îl readu-se în simţiri vocea de cea bas a guşatului politician:
- Ei, ce zici, domnul meu drag, e aur sau ba?
Cu faţa schimonosită, bietul Marin, abia de mai şopti printre buzele uscate şi crăpate:
- Da, îi aur! Zolota, denghi, baani, parali bre nu şagî!
Şi tânărul, lăsându-se jos, căzu bleg în genunchi înaintea grăsunului om de stat, bâiguind în neştire:
- Ci vrei sî fac?! Fac toati pentru matali! Mă înfrăţăsc şî cu nicuratu, şî cu michiduţî, da, da şî cu michea, cu scaraoţchi-cel-bătrân, numa sî mă fac bogat, sî mă văd şî eu odatî putred di bogat, di bogat, bogat, bogat, bogat, bogăţâââiii, bogăţâââiii, averiiiii, aur! Oooofff, Doamni…
Şi tot bâiguind aşa îşi lăsă capul moale pe braţele lui Botgros, şi începu a scânci cu suspine prelungi. Botgros stinse trabucul de muchia mesei şi aruncându-l la gura sobei, calm şi fără grabă, scoase din traistă o mapă neagră cu documente.
- Scoală, domnule Marin. Pentru un viitor politician, umilinţa e o boală gravă! Fii tu însuţi, fii bărbat şi nu mai scânci atâta. Scoală, şezi, arde un păhărel şi calmează-te!
Tânărul făcu un efort şi se ridică pentru o clipă, apoi se trânti secătuit pe scăunel. Avea ochii roşii, umflaţi, privirea tulbure, părul capului îi stătea vâlvoi. Îşi turnă două pahare pline şi le goli unul după altul, pe nerăsuflate. Stătu o vreme tăcut, nemişcat, ca o statuie. Cogniacul îl mai remontă puţin, readucându-l cu picioarele pe pământ.
- Uite care-i treaba, – reluă Botgros discuţia de tainice afaceri politice cu cetăţeanul Marin, cu drept de vot, – acuma, am să-ţi i-au toate datele dumitale, îţi întocmesc un dosar şi te fac membru al partidului nostru. Chiar acuma, imediat, cât ai clipi din ochi!
Şi deodată se lăsă o tăcere apăsătoare. Marin stătea cu capul plecat, sprijinit în palmele-i crăpate, butucănoase, dar totuşi frumoase. Iar Botgros, ţinând în mâinile puhave şi moi, stiloul şi dosarul, gata pentru semnătură…
- Da’eu nu pre ştiu sî cetesc… – glăsui în cele din urmă Marin, cu o voce stinsă, răguşită, străină.
- Dar nici nu-ţi trebuie să ştii să citeşti, principalul e să poţi toca din gură. Căci de citit, să-ţi spun sincer, nici eu nu prea pot. Îmi citesc alţii, iar eu ascult, memorizez, şi după aceea când încep a le spune! Ehe-he-he!
- Ooo, taci câ-i ghini! Chiar vă mulţămesc din toatî inima, – se bucură Marin ca un copil, de chilipirul care-i căzu-se ca din senin, – da ci am sî am eu di făcut? Eu la Chişânău nu pot merji, cî n-am pi cini lăsa acasî. Cî aiştea aldi Lăcătuş… îmi furî tăt!
Deodată pe Botgros îl cuprinse o tuse uscată şi cu totul nebună, – “tuse măgărească”, cum se spune în popor. Tusea îl chinui o habă bunicică de vreme, iar după ce îl mai slăbi niţel, îşi şterse faţa roşie ca gotca şi ochii înlăcrămaţi, cu basmaua de in imaculat, cu floricele şi rosti cu o voce răguşită:
- Omul meu drag, o să lucrezi aici, în teritoriu. Îţi dăm la dispoziţie trei sate, cărora dumitale va trebui să le speli creerii, să-i tumăneşti… Mai pe scurt, fă ce ştii că-i mai bine, dar până la alegeri, aceste trei sate să fie cu trup şi suflet pentru partidul nostru. Ei, dar acuma să-ţi scrim şi biografia…Deci, ce vârstă ai?
- Apăi, ci vârstî sî am… am şi eu 21 di ani, îs tânăr şî nu pre pricep eu în politicî…
- Aşaa… deci, studiile?
Aici Marin întârzia cu răspunsul. Rămase tăcut pentru o vreme, îşi încreţi fruntea nu prea lată, de parcă ar fi vrut să-şi amintească de ceva foarte important, se scărpină încurcat la ceafă şi în cele din urmă declară, c-am nesigur:
- Ei, ci studii?.. Am terminat şî eu acolo câţva ani di şcoalî, aici, în sat la noi…
- Dar mai precis, câţi, dacă bine înţeles nu-i niciun secret… – brusc îl întrerup-se Botgros, schiţând un zâmbet ironic.
- Vre-o 8-9 ani, nu mai ţân eu minti chiar precis, precis… da ci?
- Aşa deci, ai terminat şcoala medie-incompletă de 9 clase. Şi mai departe, unde ai intrat?
Marin iarăşi tăcu. O vreme privi îngândurat pe fereastră, apoi parcă străluminat de ceva, se însufleţi şi începu deodată a povesti:
- Undi am întrat? După ci am terminat şcoala di la noi din sat, am luat documentili şî am dat ixamini di admiteri la un institut di acelea di la Chişânău, şi n-am trecut. Pi urmî, a doilea an, m-am dus şî am încercat sî întru la şcoala di aviaţâi di la Leningrad, da acolo m-o jăfuit ruşâi ciia drept la garî, m-o bătut ghini şî m-o bajiucurit, şî m-o azvârlit ca pi-o peticî în nijlocu drumului, în omăt… De-i şti matali câti greutăţ am tras eu pânî am ajiuns acasî, tucma di la Leningrad pi jios, fărî bani, flămând, mi-o digerat şî douî dejiti dila un chicior… Şî atunci eu, di ciudî şî di amărăciuni, m-am jiurat pi paloşu lu Făt-Frumos, sî nu mai învăţ nicăiurea. Da di unu sângur, am strâns di prin sat cărţ şî manuali di fizicî, chimii, biologii, istorii, linghi străini şî altili, şî tainic, ni ştiut di nimi, numa di unu Dumnedzău, am învăţat tăt, nu şagî. Şî n-o fost uşor. Da ia închipiţ matali cât îi di greu sî înveţ din cărţ, fărî sî ştii a ceti… Da eu în 4 ani, am reuşât câti ceva. Am diprins a grăi 2 linghi străini, francezî şî germanî, istoria pi di rost o ştiu! Şî ca sî dzâc aşă, nu mai pot sî uit niciodatî faptili glorioasî ali vitejâlor comandanţ di oşti Ciapaev, Kotovski, Budionâi… Iaca, ţ-am spus tăt dispri mini, ca la un tatî, – încheie Marin, zâmbind amarnic.
- Extraordinar! Extraordinar domnul meu! – sări entuziasmat Botgros, – Dă-mi voie te rog să te pup! – şi politicianul îi trase bietului Marin două pupături îndesate pe ambii obraji, înroşiţi de ruşine şi emoţie, – Eşti un geniu! Un adevărat fiu al poporului moldav! Eşti călit, ai gustat din plin din cupa amară a acestei vieţi pământeşti. Am putea spune că eşti chiar oţelit, bravo, aşa îmi placi! Te ador, cucoşelul meu singuratic… – şi Botgros, cu ochii înlăcrimaţi, plini de duioşie şi afecţiune paternă, îl strânse puternic în braţele-i vânjoase, ca lutul cel moale şi cleios.
- Ei, lăsaţ, şâdeţ, cî mă înăduş… – hârcâi Marin, chinuindu-se să iasă cumva din strânsoarea ca de cleşte a bravului om de stat, – nu mă mai lăudaţ atâta…
- Uite ce e dragul meu, – grăi pe un ton solemn Botgros, după ce se aşeză iarăşi pe scaun, – de astăzi eşti membru deplin al partidului meu! Ia-ţi grămăjoara asta de aur şi fii sănătos! Hai, strânge-o omule, e a ta… nu te ruşina, o meriţi, o meriţi, mai mult ca oricine altul…
- Îi a me?.. Chiar tăţi galghinii iştea di aur îs a mii? Nu mai cred eu, mătincî matali vrei sî râdz di mini… Ci nu ştiu eu cini sânteţ voi tăţi aiştea?..
- Domnule Marin, tot aurul acesta este al dumitale. Fără nicio glumă. De glume îmi arde mie acum, când soarta ţării noastre este în pericol?
- Oof, Doamni, Doamni, mulţămesc, mulţămesc… – şi tânărul mai mult mort decât viu, de marea fericire ce-l cuprinse, a prins îndată a culege cu mâinile tremurânde preţioasele monede, direct în poalele cămăşoiului de in şi iute dispăru undeva, într-o altă cămară. Iar după ce le ascunse de nădejde, se întrună mai fericit ca oricând şi cu faţa radiind de o bucurie nemărginită, întrebă:
- Nene Botgros, da galghini cu capu lu Lenin, n-aveţ?..
- N-am măi frate, şi nici nu ştiu dacă sunt pe undeva asemenea monede. Poate doar la Kremlin dacă o fi, cine ştie…
- Ei, lăsaţ, eu îs mulţămit şî cu aiştea, am întrebat şî eu numa aşă…
Deodată, Botgros, fără ca să mai asculte ce spune Marin, deschise o cutie maronie, foarte îngustă, de unde scoase o pereche de ochelari aurii, eleganţi şi sobri, pe care şi-i prinse de nasul roşu şi borcănos, şi pe dată căpătă o înfăţişare gravă, întâlnită foarte rar, numai la puţinii cetăţeni ai Universului. Apoi sculându-se în picioare, luă o atitudine oficială, îşi lărgi puţin nodul cravatei, îşi drese vocea şi începu pe un ton solemn, dar metalic, rece:
Doamnelor şi domnilor!
În numele Partidului Renaşterii şi Creşterii din Moldova, dau citire Platformei noastre electorale:
1. Vom distruge prin acţiuni concrete şi eficiente mafia şi toată corupţia de la noi din Ţară, dar vom colabora şi cu organe internaţionale, la scară globală. Să piară corupţia de pe tot globul!
2. Vom distruge cuibul de viespi separatiste de la Tiraspol, printr-un atac fulger. Aşa vom curăţi acel teritoriu de mizeria rusofonă! Trăiască Limba Noastră!
3. Vom alipi Moldova la Republica Uruguai, iar cu Angola vom începe relaţii de prietenie şi cârdăşie reciproc avantajoasă. Trăiască prietenia între popoare!
4. Vom adopta legea cu privire la pensionarea cetăţenilor începând cu onorabila vârstă de 35 de ani la bărbaţi şi 30 de ani la femei. Trăiască pensionarii de pretutindeni!
5. Vom reduce numărul deputaţilor în Parlament, de la 101, cât numără în prezent, la 25 de inşi. Trăiască Moldova Suverană!
6. Vom introduce regim de vize pentru cetăţenii americani şi cei din Vest, care vin şi ne duc de nas în mod diplomatic, sugându-ne şi ultima picătură de sevă. Trăiască Moldova Independentă!
7. Vom declara deschis război Federaţiei Ruse, aruncăm în aer Ambasada Rusă, iar corpul diplomatic rus îl linşăm prin gazare. Trăiască Armata Naţională!
8. Pe data de 1 Iunie, pornim Marea Campanie Basarabeană asupra Hidrei din Răsărit. Sub conducerea mea directă, vom mobiliza toţi locuitorii Ţării: bărbaţi şi femei, iar copiii de la 12 ani în sus. La arme cu frunze şi flori!
9. Printr-o operaţie fulger, curăţim Comratul de găgăuzi, le confiscăm averile şi-i expulzăm înapoi în Turcia, de unde au venit. Noi nu avem nevoie lifte străine, care rod numai temelia tânărului Stat Moldav. Trăiască Naţia şi noi pe lângă dânsa!
10. Minorităţile rusă, ukraineană şi bulgară, vor fi calificate prin lege drept rase inferioare de mâna a treia şi vor fi surghiunite în câmp, la muncile agricole. Trăiască Agricultura Naţională!
11. Vom deschide lagăre de reeducare fizică şi morală pentru ţigani şi jidani, care vor trăi de acum încolo numai în ogrăzi special amenajate pentru diferite feluri de profesii industriale, împrejmuite de sârmă ghimpată. Trăiască Industria Naţională!
12. Vom schimba imnul de stat, care se va numi de acum încolo: “Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte şi sânge pentru sânge” Trăiască Imnul Naţional de Stat al Republicii Moldova!
13. Invalizilor şi bătrânilor muribunzi le vom uşura situaţia, administrându-le injecţii letale, pentru ai scuti de suferinţă, iar Statul de cheltuieli inutile. Trăiască bătrânii, stâlpul societăţii democratice!
14. Vom legifera prostituţia, homosexualitatea, pedofilia şi celelalte forme de relaţii sexuale moderne. Trăiască libertatea de exprimare corporală!
15. Vom vâna şi vom lichida toate sectele şi curentele religioase. Trăiască libertatea religioasă şi Ortodoxia Roşie Naţională!
16. Vom garanta dreptul bărbaţilor de a întreţine un harem de femei, până la 15 capete. Trăiască creşterea demografică a Ţării noastre!
17. Vom dezvolta şi vom susţine implicarea în politică a tineretului şi mai ales a celor din azliele de alienaţi mintal. Trăiască Tineretul Moldovei!
18. Vom reface economia Ţării prin banii noştri naţionali “Leul năpârlit maldavinesc” şi din prăzile de război aduse din nemărginita Rusie, care sperăm să fie foarte grase. Trăiască Valuta Forte Naţională!
19. Vom schimba “Capul de Bour” de pe vechea Stemă a Moldovei, înlocuind-o cu un craniu omenesc şi două ciolane mari. Trăiască Stema Moldovei!
20. Vom dezvolta economia Ţării construind fabrici şi uzine, vom dezvolta în mod special industria grea şi super-grea. Trăiască Economia Naţională!
Acestea sunt cele douăzeci de puncte prioritare din programul nostru de guvernare, care am jurat pe paloşul lui Traian să le îndeplinim, în cazul când vom câştiga majoritatea în Parlament. Iar sloganul nostru electoral este: “VOTAŢI CEASUL ŞI BATEŢI PE LOC PASUL!”
Şi Botgros, vădit emoţionat şi excitat nervos, se simţea în acel moment tânăr ca un flăcău şi voinic ca un taur, căci o energie necunoscută îl învălui şi-l cuprinse cu totul, iar el se simţea atât de puternic, că dacă ar vrea, ar dărâma numai cu o singură lovitură de pumn, peretele cel din spate al casei… Strân-se pumnii mari şi groşi, şi urlă din toţi bojocii:
- Toarnă fiul meu, Marin, toarnă!
Marin până acum stătu cuminte, ascultând concentrat la maximum Platforma electorală a partidului, din care, de acum încolo avea să facă parte şi el. Îi plăcu aproape toată politica partidului, înafară de acel punct, în care Moldova declara război Rusiei. “Nu sar eu la bătai la ruş, – gândi Marin înfricoşat, – apăi ruşâi îs mulţ anapoda, ci facim noi? Ii i-o dovidit şî pi franţuj cu Napolion a lor, şî pi nemţ cu Hitler a lor! Au ii amu oleacî di furcî cu cecenii ciia, da aşă… nu mă bag eu în luptî cu Rusâia! Nu-ntrebu mia prostii de iestea…”
În schimb îi plăcu foarte mult când auzi despre legiferarea prostituţiei, inima îi zvâcni puternic, începând să bată nebuneşte. “Ohoho, iaca asta da politicî! Asta-i ceva, asta-i caif, curvării, muieri, sex, ah, aah, ooh!!!” Şi deodată Marin începu să viseze cum ar merge el ţanţoş pe străzile capitalei, şi întâmplător ar trece prin faţa unei clădiri impozante, sclipitoare, deasupra uşii căreia ar fi scris cu litere mari: “BORDEL”, iar ma jos, cu litere mai mici: “Interzis minorilor sub 18 ani”. Se văzu şi cum intră în acel local, plin de sine şi de speranţe noi. De undeva, ca din senin, apare şi patroana-metresă, care şoptindu-i câteva dulci măscări în urechea stângă, fierbinte şi roşie de atâtea emoţii, îl introduce într-un salon scăldat în lumina roz-bombon a unui abajour. Chiar în mijlocul odăii, stă desfăcut un cogemite divan moale, acoperit de mătăsuri orientale parfumate şi scumpe. Alături, de pe măsuţa rotundă din lemn de abanos pe un siungur picioruş, dintr-o vază de cristal îl priveşte un buchet de trandafiri galbeni. În odaie pluteşte un miros puternic de parfum şi de flori, amestecat cu trupuşor de codană. De undeva se aude un foşnet uşor de paşi… În oglinda din tavan se întrezăreşte o siluetă de femee, care-i zâmbeşte povocator. I se pare că-i complet despuiată…ooh… Dar aici pe Marin brusc îl trezeşte vocea de bas a domnului ex-preşedinte Botgros:
- Toarnă Marin, toarnă!
Marin umplu totuşi paharele, dar puţin cam bosumflat, pentru că-i curmase bunătate de vis şi tocmai în clipa cea mai fierbinte…
- Haaa, ţi-a plăcut ce am de gând să fac eu dacă câştig? – îl întrebă Botgros cu o vădită satisfacţie în glas şi aruncă cogniacul direct în fundul burdufului… De afară răzbătu un uşor lătrat de câini şi parcă un zgomot de paşi grăbiţi. Botgros deveni atent pentru o singură clipă, apoi se gândi: “Ei, ca la ţară…ba hamăie câinii, ba cântă cucoşii…”
- Da… mii îmi placi, da la alţâi nu ştiu… – răspunse Marin cu sinceritate. Şi vru să mai adaoge ceva mai pipărat şi despre războiul cu Rusia, dar tăcu, ca să nu-l jignească cumva pe înaltul şi binefăcătorul oaspete. Botgros încercă să spună ceva, dar fu nevoit să tacă. Deodată afară se stârni o hărmălaie infernală. Câinele lătra a lup, stârnindu-i şi pe ceilalţi de prin mahală. Se auzeau şi nişte voci guturale de bărbăţi, care înjurau pe ruseşte de mama focului, guiţa porcul, pichirile ţipau, cotcodăceau găinile, răţile măcăiau, gâştile găgăiau, curcanii cohăiau, oile behăiau, răgeau împreună şi vaca şi viţelul…
- Mă duc sî văd cini-i, – şopti Marin înaltului oaspete, – da matali bagâti subt laiţî, sî nu mai ştii nimi cî eşti la mini, c-apoi ari ci lehăi tăt satu o lunî di dzâli…
Botgros aburit dea binilea de alcool, îmbujorat şi plin de emoţii, şi încă mai aflându-se sub impresia acelei misterioase energii, nu fu de acord cu o asemenea ruşinoasă propunere:
- Dar ce sunt eu domnule, pentru cetăţenii acestei Ţări, pe care i-am condus cu atâta dragoste şi înţelepciune, huligan? Fie cine-o fi, dacă vreau, eu pot să mă şi ud pe ei, dragul meu. Eu sunt ex-preşedintele acestei Ţări! Auzi tu, cică să mă ascund eu sub pat! Hahhahahaha… – izbucni Botgros într-un hohot de râs nebunesc, ca un armăsar turbat.
- Hai taci ti rog… Oi băieti oi, s-ombătat deamu! Ci sî fac eu cu burduhosu ista… – şi Marin ieşi afară, puţin c-am supărat, dar… se întoarse iute înapoi, în numai câteva secunde şi alb la faţă ca varul:
- Nene Botgros! Pi matali ti cautî… trii mătăhăli di oamini…
- Cine sunt domnii? Să poftească… – bălmăji Botgros cuprins deodată de un acces de tuse isterică.
- Pi unu o dzâs câ-l chiamî Volodea Cioroi, mătincî îi cel mai mari pi comunişti. Ciilalţ doi îs di la noi din sat, ii o dzâs câ-s telohraniteli lui, cum sî dzâci amu, bădiagard. Şî pi unu-l chiamî Steopa Săcarî, da pi altu Jora Roşcatu, lascâ-i ştiu eu cini-s… da mai ghini tac, cî mai ghini fac. Vorba ceea: Cini taci, ghini faci, da cini nu taci, n-ari ci faci.
- Dar ce, Volodea e aici? Aaa, konkuriruiuşciaia firma! Cheamă-i încoace să vedem ce vor.
Marin o zbughi afară îngrijorat. Pentru o vreme se lăsă o linişte ca de mormânt. Botgros, deschizând mapa neagră cu dosare îşi făcu de lucru. În sfârşit uşa de la tindă scârţâi prelung, se auziră mai mulţi paşi, voci de bărbaţi şi în odaie pătrunse un individ c-am la 55 de ani, cu părul cărunt, tuns scurt. Era îmbrăcat într-un costum kaki, cămaşă albastră şi cravată roşie la gât. În mâna stângă ţinea o geantă mare din piele artificială de culoare cafeniu-închis, pe care era imprimată cu culoare aurie-deschis o ditamai secerea şi ciocanul. În urma lui, c-am la un metru şi jumătate distanţă, păşeau cei doi vlăjgani, înarmaţi cu câte o rangă de fier şi aruncând peste tot priviri hoţeşti, pline de suspiciune amestecată cu răutate mârlănească.
- Bună seara, tovarăşe!
- Bună seara, tovarăşe Cioroi! Poftim, poftim, ia loc fiul meu… – rânji Botgros cu o vădită ironie în glas şi mai scoţând o sticlă de cogniac, umplu paharele.
Cioroi, îi aruncă mai întâi lui Botgros o privire dojenitoare, apoi calm, dar cu mare precauţie pipăind scaunul peste tot, se aşeză, gândind în sinea lui: “Mai ştii ce podaroc pot să-ţi pregătească burjuii iştea? Acuş ti aruncă în aer, că aşă-i năravul lor.…”
Cei doi vlăjgani se postară unul de-a dreapta şi altul de-a stânga bolşevicului, ţinând în mâini răngile de fier, strâns, ameninţător…
- Hai cinsteşte un stakan şi pe urmă vom discuta, – propuse amical Botgros şi fără a mai aştepta răspunsul, bău de unul singur, dând pe guşă tot paharul de cogniac, dintr-o răsuflare. Se încreţi puţin de tăria băuturii şi ca să mai potolească arsura de pe gâtlej, muşcă dintr-o ceapă, apoi se mai relaxă un pic şi lăsându-se lejer pe speteaza scaunului, îşi întinse picioarele şi râgâind odată din toată inima, rânji stăpâneşte:
- Hai, zi ce vrei, vorbeşte!
Cioroi îl ţinti o vreme cu privirea pe Botgros, de parcă vroia să-l hipnotizeze. Apoi se ridică în picoare, duse mâinile la spate şi începu a se plimba tăcut prin odaie. Ceialţi tăceau şi ei. Brusc Cioroi se opri şi începu un discurs tipic, de bolşevic:
- Tovarăşe Botgros, în numele norodului truditor, vreau să te atenţionez, că unui om politic nu i se cade să consume alcool, şi mai ales în asemenea cantităţi, căci alcoolul dăunează sistemului nervos, ficatului, bilei, rinichilor, precum şi altor organe interne ale corpului uman, şi nu în ultimul rând imaginii partidului…
- Da mai du-te naibii, cu ideologiile tale marxist-staliniste! Spune ce ai de spus şi piei din ochii mei, clocitură leninistă! Vorbeşte ca un bărbat sau mă sileşti să devin agresiv?
Unul din băieţii lui Cioroi, vădit iritat de cuvintele aspre ale domnului ex-preşedinte Botgros, se îndârji, scrâşnind din dinţi şi mârâind:
- Alegeţi cuvintele, buhaiule!
La auzul acestor cuvinte, faţa domnului Botgros se învineţi de mânie, venele de la tâmple şi jugulara, începură a-i zvâcni cu putere, iar el ca un zimbru carpatin, se aruncă asupra mârlanului şi îl doborî dintr-o lovitură fulgereătoare de stângă, aruncându-l tocmai în celălalt colţ al camerei. Vlăjganul căzu la podele ca un sac de cartofi şi rămase să zacă aşa, fără nicio simţire.
- Da ci-i aci la mini-n casî, bardak, ha?! Ia ieşiţ voi afarî dacî vreţ sî vă batiţ! Aici-i casî di gospodari, nu-i bardak! – ţipă deodată Marin la musafirii neastâmpăraţi, văzând cum gluma prinse a se îngroşa.
Botgros îndată revenindu-şi din criza de furie cel cuprinse, se aşeză la locul său, îşi scoase încet basmaua tricoloră, îşi şterse pumnul stâng, cu care lovise mutra vlăjganului, îşi mai umplu un pahar pe care îl goli dintr-o răsuflare, apoi mai calm şi cu un prefăcut aer de vinovăţie, rosti:
- Vă rog să mă iertaţi, mi-au c-am cedat nervii în ultimul timp. Atâtea denigrări şi clevetiri la adresa persoanei mele, atâta murdărie… Nici n-ai cum să nu devii câte odată irascibil, chiar iresponsabil.
Şe aşternu o lininişte apăsătoare. De după perdica de la fereastră, se auzea un bâzâit infernal de viespe, care acuma suna în urechile tuturor ca 24 de motoare cu reacţie. Cioroi, începu iar a se plimba în tăcere prin odaie, cu mâinile la spate. El asistase pasiv şi absent la scena de mai înainte. Gândurile lui erau undeva foarte, foarte departe. Apoi, după un timp oarecare, se opri, duse degetul arătător al mâinii stângi în sus şi zise:
- M-ai dezamăgit, tovarăşe Mişa Ivanovici. Am mai avut ceva nădejde în puţina dumneavoastră cultură şi instruire de partid, de pe vremuri, dar înzadar. Am vrut să-ţi propun o afacere politică, dar mi-aţi dovedit încă odată, că sunteţi o persoană ieftină din toate punctele de vedere. O nulitate, o scârnăvie cu ochi mari, care stau mereu aţintiţi numai spre avutul poporului nostru maldavinesc oropsit. Oioioio-i, dorogoi, tavarişci, oioioio-i, ni haraşo… oi, kak ni haraşo!
- Ceee?.. – sări deodată Botgros jignit, ars ca cu fierul înroşit în foc, – Ce zici băi pocitanie bolşevică? Mă insulţi în public? Guzgan de birou ce eşti tu, puşlama de doi lei căldarea, lindină proletară!!! Vrei afaceri politice cu mine, băi? Băăi molie stalinistă, eu nu sunt un afacerist de doi bani, cu labele murdare, eu nu fac politică de dragul agoniselii, pe căi ascunse!!! Auzi băi, ploşniţă roşie?! Eu sunt un politician profesionist, un tehnocrat, un adevărat fiu al acestui brav popor! Băi, eu când ţi-oi merli una, îţi zboară, îţi zboară din cap toate ideile tale leniniste! M-ai înţeles, băi, depăşitule de vreme?! Haaa?!!!
Botgros schiţă un gest cu mâna dreaptă, vrând să mai zică ceva, dar brusc se înecă şi înepu a hârcâi şi a tuşi spasmotic, faţa i se congestionă albindu-se ca la morţi, ochii îi ieşiră din orbite, dinţii i se încleştară, scrâşnind cu furie, printre care se iviră şi nişte clăbuci de spumă… Şi deodată se prăbuşi pe podeaua de lemn, aşternută cu un ţolic de lână, greoi ca o balenă, rămânând nemişcat, cu mâinile şi picioarele larg desfăcute.
- Văălleeu!!! O murit!!! O murit!!! – ţipă Marin îngrozit, – treaba voastrî, voi v-aţ sfădit, eu nu-s jinovat, eu v-am dzâs sî nu vă sfădiţ… Voi v-aţ sfădit, eu v-am dzâs… eu nu-s jinovat!
- Nicio grijă, dragi tovarăşi, are un prostoi infarct. Îşi revine, nicio grijă nu vă faceţi. Turnaţi peste dânsul o căldare de apă şi pe urmă daţi-i să amiroase nişte oţet, dacă n-aveţi naşatârnâi spirt, – îi linişti Cioroi pe toţi, cu calmu-i înnăscut. Apoi luându-şi geanta, îndată părăsi casa, cu pas iute şi apăsat, urmat îndeaproape de cei doi vlăjgani.
Când în sfârşit uşa se închi-se în urma lor, cu un scârţâit prelung şi ameninţător, Marin căzu în genunchi lângă corpul inert al marelui om politic Botgros Mişa Ivan şi începu a scânci ca un copil mic:
- Domnule Botgros, scoalî ti rog, cî amuş tre sî vii badea acasî şî o sî ni batî pi amândoi! Hai scoalî ti rog…neeeni Botgros, scoalî…neeni…
Brsusc Marin tăcu, se ridică pe picioare, îl înşfăcă pe Botgros de-un picior şi începu a-l zmunci şi a-l scutura din toate puterile.
- Care-i, unde-i!.. – mugi Botgros, trezindu-se brusc din leşin şi rotindu-şi ochii tulburi încoace şi încolo… În cameră, înafară de bietul Marin care-l scutura îngrozit de picior, ţipenie. Având mintea rătăcită, în loc de paşnicul său prieten Marin, care-l trăgea de picior ca să-l trezească, Botgros vedea o groaznică namilă care-l lovea furioasă cu ceva greu…
- Bestie!.. – scrâşni Botgros şi, deşi epuizat, găsi totuşi putere ca să lovească pe imaginara bestie cu un zdulap greu drept în ceafă. Marin plesnit pe neaşteptate, se lungi la podea cu ochii larg deschişi, ce priveau parcă a mirare prin perdeaua de stele multicolore ce ţâşneau roiuri, roiuri, de undeva de foarte, foarte departe, dintr-un adânc neant. Între timp marele om politic, cu minţile rătăcite, gâfâind şi fosăind neputincios, se scremea să se ridice pe picioare şi în cele din urmă reuşi, sprijinindu-se de masă, să stea copăcel, deşi se tot clătina să cadă. Căuta pe agresorul imaginar şi reuşi să desluşească silueta trupului nemişcat al tânărului, care zăcea pe podea. Când îl văzu, se umplu de furie turbată, se năpusti asupra lui cu sălbăticie şi îi trase o serie de lovituri cu piciorul în faţă, în coaste, în cap. Marin, încă aiurit de zdupacul de mai înainte, de lovitura cu capul de podea şi de băutură gândi cu groază: “Ooof, aista o turbat… mă omoarî…”
Şi adunându-şi cu greu puterile, se ridică iute de jos, ca un arc şi urlând ca o fiară încolţită se repezi asupra lui Botgros, înfigîndu-şi cât ce putu de adânc dinţii în pulpa groasă a politicianului smintit, şi încleştându-i tare, ca un buldog, în carnea vie, sângerândă, rămase aşa. Botgros, urlă nebuneşte de durere şi se prăbuşi din nou la podea. Sub animalica povară, podeaua trosni.
- Lasă-mă, cretinule! – scrâşni Botgros, apoi vlăguit cum era de puteri, dar porni iarăşi o ploaie de pumni peste capul şi aşa aiurit tânărului. Marin înfuriat la culme, muşcă cu bestialitate din muşchiul gros al piciorului stâng, o halcă zdavănă de carne, şiroind şi aburind de sângele cald…
- Aoleu, canibalule!!! M-ai schilodit nenorocitule… – mai avu puteri să strige marele om politic şi se prăbuşi din nou în nenat. Din rana deschisă a piciorului muşcat, izvora un şuvoi puternic de sânge gros şi cleios, de un roşu întunecat, ce se prelingea peste tot pe podea, pe ţolurile vechi.
Marin stătu o vreme în picioare, înebunit, cu bucata de pulpă în gură, şi mestecând-o puţin, o scuipă jos, îngreţoşat de gustul cărnii de om… Şi deodată începu să verse mult, mult, până ce vărsă totul din stomac: şi cârnaţul, şi cogniacul, şi toate, toate, până ce-i rămase numai singurul gust amar al veninului… Apoi, gâfâind şi icnind de durere, cu ochii înlăcrămaţi şi cu totul epuizat de putere, se trânti pe sofcă şi adormi tun. Dormi un somn adânc, amestecat cu belşug de vise. Se făcea de parcă trecea prin dreptul Kremlinului moscovit. Iată-l ajuns în dreptul mauzoleului unde zace spirtuit de aproape 80 de ani, tovarăşul Lenin, părintele proletariatului şi a tuturor bolşevicilor. Şi… o, minune! Porţile mauzoleului se deschid cu de la sine putere şi în cadrul porţilor apare zâmbind părinteşte mumia spirtuită a tovarăşului Ilici. Mic de statură, dar ţanţoş, ca un păun îngândurat, se sprijină bătrâneşte într-un sceptru împărătesc, din aur pur, ce aruncă reflecţii provocatoare a razelor puternice de soare în plină amiază, direct în chelia-i imensă, de parcă ar avea un fel de ciudată coroană împărătească sau aură, ca un glob de sticlă. Lenin păşeşte încet afară. Lumina de afară îl orbeşte, şi el se opreşte, şi închide ochii strâns, strâns. Apoi îi deschide câte puţin, câte puţin şi se uită împărăteşte în juru-i, zâmbeşte mulţumit. Se vede că n-a mai ieşit de multă vreme. Şi sprijinit în sceptru, începe să coboare treptele, încet, una câte una, până jos, la Marin. Se apropie de Marin încet, încet, ca o boare de gaz rece, straniu, care îl învăluie cu totul. Marin încremenit de uimire, ca o statuie de bronz, stă şi priveşte tâmp la ciudata mumie, înghiţind în sec de emoţie. Părintele bolşevismului rusec se opreşte la numai 2 paşi de Marin şi bubuie cu glasu-i metalic, rece şi măreţ, dar fără să-şi fi dres deloc în atâţea ani accentul grasiat:
- Tovahăşe Mahin! De ce ai thădat cauza noasthă şi ai thecut ca un laş de pahtea buhgheziei impehialiste, haa?! Îţi plac banii, auhul? Hâvneşti bogăţii imense, haa? M-ai thădat, m-ai thădat, m-ai thădat… Şi deodată mumia dispăru ca o stafie, cu sceptru, cu chelie, cu tot, pierind fără nicio urmă, se dizolvă în văzduhul fierbinte al amiezii, ca un abur de gaze reci, stranii. Marin se cutremură de frică, dar i se făcu parcă mai uşor pe suflet. Frigul acela straniu care îl învăluia până atunci, dispăru împreună cu mumia. Marin zâmbi prin somn uşurat, dulce, senin. Odată cu mumia se destrămă şi visul. Şi începu altul. Şi mai trist, şi mai înduioşător. Se făcea de parcă ar fi murit. Îmbrăcat într-un costum vărgat, de stofă englezească, de culoare galbenă cu dungi negre şi subţiri, cu papion verde, aranjat grijuliu la gât şi pantofi roşii de lac, stă culcat cuminte în sicriu din lemn de fag, ars cu paialnik-ul şi lăcuit, cu mâinile puse una peste alta pe piept.
Se află în casa cei mare, lângă servant. Sătenii, rudele, prietenii şi cunoscuţii, vin rând pe rând şi lipesc cu evlavie lumânări din ceară curată în sfeşnicul de argint de la căpătâiul său. Par adânc îndureraţi şi se şuşotesc între ei. Unii sărută icoana de pe piept, îi sărută mâinile şi fruntea. Alţii aduc multe, multe flori proaspete de liliac, lalele galbene, garoafe albe şi roşii, şi le pun în sicriu, apoi îl sărută pe obraji şi plâng în hohote, ne mai putându-se dezlipi de el. Într-un colţ, cu o voce şoptită, tânăra dăscăliţă din satul vecin, Balaureni, îi citeşte Stâlpii. Adică catismele 16 şi 17, din Psaltirea lui David. Are numai 17 ani şi îi frumoasă foc, cu părul negru şi pielea alb-trandafirie, cu un glăsucior dulce şi duios, ca de înger. Acuma poartă doliu, broboadă şi haine negre. Îl iubea mult, mult, mult pe Marin. Chiar era gata să se şi mărite cu el, când avea să-mplinească 18 ani, dar… Dar lui Marin nu-i spuse niciodată despre aceasta. Era o taină, numai a ei. Îl făcea într-adins să sufere, să se chinuie. Nu departe de ea, fratele său, Ion, stă şi boceşte, vărsând lacrimi peste lacrimi şi tot ştergându-le cu batista care de acum musteşte… Lui Marin i se face milă de el şi profund înduioşat, gândi: “Toată viaţa numa m-o chinuit, m-o bătut şî m-o hăituit, şî amu ia uiti ci mai boceşti săracu Ion…” Apoi, îşi aminti cum o cunoscu pe frumoasa dăscăliţă. Era în plină luna lui cuptor, când el se du-se în satul vecin, Balaureni, ca să-şi vadă prietenul copilăriei – pe dragul de Ionică, ce acum slujea diacon la biserica din satul vecin. Acest Ionică, acum părintele Ioan, era un tânăr frumos, cu o fire veselă, era aproape singurul din tot satul, care îl iubea şi îl înţelegea pe bietul Marin, socotit de către ceilalţi săteni – drept unul din proştii satului. Marin reuşi-se să termine cu bine cele nouă clase, în şcoala medie din satul natal, Brustureni, dar nu ştiu cum se făcu, că el nu reuşi în aceşti ani să înveţe alfabetul: nici pe cel kirilic şi nici pe cel latin, şi nici nu avea de gând… Dar atestatul de nouă clase, totuşi îl primi la mână. Şcoala el o frecventa cu regularitate, iar în ultimii ani, lua cu el şi o bancă de borş de o kilă (rareori mai lua şi câte un ursuleţ cu brânză de oi), o jumătate de mămăligoi rece, o bancă de trei kile de vin roşu, gros şi gras ca untul de lemn, de făcea şi stele pe deasupra, vin din soiuri vechi moldoveneşti, acuma pe cale de dispariţie şi un stăkan de patru-n kilă. Se aşeza ca de obicei, în ultima bancă şi în timp ce colegii lui de clasă se ghiftuiau-tobă-de-carte, el ospăta liniştit, apoi mai bea şi câte un “stăkan di jin”. Şi aşa, cu ajutorul mămăligii şi a vinului, Marin absolvi cu bine şcoala medie incompletă din satul natal, Brustureni. Îi era tare dor bietului Marin, de singura mângâiere ce avea din partea vreunei fiinţe umane. Mai ales, că la despărţire, ce se petrecu în vie, într-o zi de toamnă auriu-ruginie, mai înainte ca Ionică să plece la seminar, la învăţătură, Marin îl rugă să-i aducă o mireasă: “…sî mi-aduci oi Ioani, o indiancă deceia, cu punct roş în frunti, da de ceia cu ochii mititei, sî nu-mi aduci, cî acelea-s căţăli…”
Iar acum, auzind de pe la oameni, că Ionică al lui slujeşte în Balaureni, se găti de sâmbătă seara şi aproape că nu dormi toată noaptea, nu ştia cu ce-o să se-mbrace. Până la urmă, alese o pereche de pantaloni “di barhotă” verde-kaki şi o “juketkă de-a lu tuţa”, de culoare gri-deschis, ce-i drept c-am mare, o cămaşă roză, cu floricele albe şi cu gulerul lat, scos pe dinafară. Iar de încălţat, se încălţă cu sandalele cafenii a faretelui său mai mare, Ion. Se uită îndelung în oglindă, apoi scuipă abundent în căuşul palmelor, cu care îşi netezi bine-bine părul auriu şi buclat. Apoi, rupse un buchet de crini albi şi porni înspre satul Balaureni, cu o mare nădejde în suflet, că poate Ionică i-o fi găsit mult dorita mireasă-indiancă, cu punct roşu în frunte… Era o zi foarte caldă de vară, cu mult, mult soare, iar Marin mergea solemn pe drum la deal, înspre biserica din Balaureni. De la prea multa căldură, părul capului netezit cu salivă, s-a făcut ca sârma, iar florile au început a se ofili şi a se pleca în jos, de parcă plângeau. Marin se opri o clipă, privi în jur, oftă adânc: primprejur numai lanuri aurii de grâu, cu pete de maci roşii ici şi colo, şi valuri, valuri de căldură. Aatunci Marin îşi umplu iarăşi căuşul palmei stângi cu salivă şi udă bine, bine tulpina şi petalale folrilor. Crinii parcă s-au mai înviorat puţintel, iar Marin pornind la drum, începu să-i zică un vechi cântec de jale:
Nădejdea mi s-o stâns toatî,
Şî mă vântur rătăcind.
Căutând cumplita soartî,
Cari m-o ninorocit.
S-o-ntreb pi ea di poati,
Nădejdea iar a-mi străluci.
Şî de poati întru toati,
Iarăş a mă ferici…
Când Marin intră în biserică, slujba era pe sfârşite. Părintele Ioan tocmai predica la norod, iar Marin se opri drept în uşă, neştiind ce să facă mai departe, căci nu prea era umblat pe la biserică. Deodată el se porni înspre prietenul fericitei sale copilării şi cu glas tare strigă, de parcă în toată biserica ar fi fost numai ei doi: “Noroc oi Ioani oi!!! Di când nu te-am mai văzut oi!!!” Lumea toată îşi întoarse cu groază privirile înspre ciudatul flăcău. Văzându-l, părintele Ioan zâmbi, dar nu opri cuvântul. Marin se uită buimac în jur, de parcă numai acum a văzut lumea din biserică şi înlemni, cu mâinile împreunate, în care ţinea strâns florile ofilite, întinse înspre altar... Unii au început să râdă, iar nişte băbuţe se cruciră. Marin stătu o clipă înmărmurit, apoi văzu în strană o tânără frumoasă cu părul negru, pe jumătate acoperit cu un voal verde, iar o alunică roşietică trona semeaţă chiar în mijlocul frunţii… “Asta-i indianca me…” – gândi Marin cu bucurie şi de îndată un val fierbinte îi umplu sufletul, iar obrajii i se făcură stacojii, ca bujorul. Se apropie în grabă de fată şi îi întinse crinii ofiliţi. Fata roşi pe dată şi neştiind ce să facă, se fâstâci şi plecă capul în jos. Marin stătea cu florile întinse înspre tânăra dăscăliţă, părintele opri predica, în biserică se făcu linişte. Se mai auzeau doar şoaptele unor bătrânele. Brusc fata ridică capul şi strigă cu un glas isteric: “Eu nu ti ştiu cini eşti tu! Nu-mi trebuii mie florili tăli! Mie ari cini-mi aduci flori!” Şi începu a scânci ca un copil mic. Marin rămase trăsnit. În jur se lăsă o linişte şi mai apăsătoare, se auzea numai scâncitul de copil al dăscăliţei. Deodată Marin aruncă florile jos şi le călcă cu ciudă în picioare, apoi eşi glonţ afară. În urma lui se stârni o gălăgie ca de iarmaroc.
O, veselii la masî
O, ce beţâii aleasî,
O, frumoasâ adunari
Tot de cari scurg pahari.
O, ce bună învoiri
Cî toţ au gust di vorbiri,
Cî toţ di cari jin li placi
Şî cu apî nu au a faci…
Hai dar toţ c-o glăsuiri
Cu cântari-ntr-o uniri,
Şâ-nălţând pahară plini
Sî li scurjim cu tăţ ghini.
Veniţ cu tăţ di-mpreunî
Sî ni veselim,
Cu tăţ acu şî-n totdeauna
Jinu sî jărtfim.
Şî mari şî mic, toţ frăţăşti
Sî ni ospătăm,
Căci bând jinu veseleşti
Şî di grij uităm.
Atunce mâhnire nu esti
Când bem mai mult jin,
Bărbaţ, copchii şî nevesti
Toţ veseli deplin.
Toţ cântând într-o uniri
Toţ sî glăsuim,
Zâcând la pahară mulţămiri
Îndatî sî li golim.
Mergând unu după altu
Toţ de-a rându sî bem,
Fiştecari cu tot satu
Beţ sî ni videm…
În curtea bisericii, împrejmuită de un zid vechi de piatră, la umbra unui agud bătrân, mare şi rotat, după slujbă, enoriaşii stau la o masă lungă, din lemn şi prăznuiesc. După cuvintele cântecului se vede că deja au chef şi voie bună. Deodată din copac cade o sanda cafenie peste un ulcior cu vin şi-l răstoarnă. Mesenii toţi îşi ridică privirile în sus. În vârful copacului stă Marin. Bucuroşi, oamenii încep a-l striga: “Dăti măi băieti jios!” Marin nu răspunde. “Hai măi băieti, măi, dă-ti şî mânâncî!” După o oarecare vreme, Marin le răspunde: “Nu mă dau eu jios. Nu-mi trebui mii mâncarea voastrî!..”
Marin stă culcat în sicriu. În cameră, în afară de dăscăliţa care citeşte în şoaptă, nu mai e nimeni. “Ooof, di m-ar săruta măcar odatî, pi frunti, sau pe budzî chiar, ci ghini ar ci!” – gândi Marin. Şi deodată, dăscăliţa parcă auzindu-i gândul, lăsă cititul, se uită înspre uşă, apoi se apropie iute de sicriu şi-i mângâie cu drag faţa lui Marin. O podidiră lacrimile şi ea începu să-l bocească în şoaptă, cu duioşie:
Marinicî, Marineli
Scoalî, scoalî di grăieşti,
Macar un răspus sâ-mi dai.
Dar tu taci şî nu grăieşti
Nici di ghini nici di rău,
Sâ-mi alini şî doru meu.
Rana di la inimioarî
Vindicâmi-o bădişoari…
Şi aplecându-se, îl sărută apăsat pe buze, încât bietului Marin i se păru că ea chiar căută să-i deschidă şi gura cu limba… Fata rămase o clipă aşa, iar câteva lacrimi i se prelinse-ră pe obrajii lui Marin, pe care ea imediat le sorbi. De afară se auziră nişte voci şi dăscăliţa se dezlipi brusc de faţa iubitului, îşi aranjă repede voalul negru şi continuă să citească în şoaptă mai departe. “Oho-ho, iaca asta da pupăturî, aşă mai înţăleg şî eu! Oof, cât n-aş da eu amu sî fiu jiu, s-o pot eu iubi cum scrii la carti! Boala măsii di moarti! Drept amu m-o luat, amu, când ţâ-i lumea mai dragî! Oof, of, of…” – se tânguia Marin, când tocmai intrară şi gropincerii ca să-i ridice sicriul. Au lipit câte o lumânare şi stau tăcuţi, cu capetele plecate. Pe gropinceri, Marin îi cunoaşte foarte bine: unul îi Petrea Fâs, vărul lui, altul îi Ion Bălosu şi cu frate-său, Ghiţă Blegu, iar celălalt îi Iura Lunganu. “Iaca, ne-o lepădat şî Marin, săracu. Şî ci flăcău era?!” – rupse tăcerea unul dintre ei şi anume, Petrea Fâs, verişorul. “Ei, lasî tu, cî aşă-i trebui! Dacî nu s-o astâmpărat la vremi şî o căutat pi la fimei măritati… Ci-o cătat aceea o găsât!” – zise Iura Lunganu. “Ia tăceţ oi, cî mortu nu sî grăieşti!” – îi mustră Ion Bălosu. Brusc în casa mare intră o bătrână, de peste sută de ani, din mahală, cu numele Frăsâna, sprijinită într-o cârjă din lemn, cu un mâner încrustat în chip de vultur, cu un cioc foarte mare şi ascuţit, şi strigă la gropinceri, ameninţându-i cu maestuoasa-i cârjă: “Hadiţ măi, scoteţâ-l odatî, c-o vinit părintili!”
Cortegiul funerar se ridică la deal pe un drum lutos. “Mă duc pe drumul de la Trecătoare, prin Hârtop,” – gândi Marin. Sicriul este purtat într-o sanie de lemn, trasă de doi boi plăvani, albi. Se opresc lângă o cruce mare de piatră, veche, de când satul. Aici cândva, demult, era poarta vechiului ţintirim, dar acum au mai rămas numai nişte pornituri, unde pasc viţeii, cârlanii şi gâştele de prin mahală, iar copiii jucându-se, mai găsesc din când în când şi câte un ciolan, câte un craniu… Preotul face obişnuita ectenie, rudele dau de pomană podurile, pun bănuţii pe la fântâni. O gloată de copii se năpustesc după bănuţi, se luptă, înbrâncindu-se unul pe altul.
Dar iată că în sfârşit au ajuns şi la groapă. Groapa, făcută după obiceiul de la ţară, largă şi adâncă, stă căscată, urmând ca în câteva clipe, să-l înghită cu totul pe Marin, până la a doua venire. Iar după ce toţi îşi iau rămas bun, dându-i mortului sărutarea cea mai de pe urmă, gropincerii aduc capacul, îl potrivesc peste sicriu, nepăsători la soarta de mai departe a lui Marin, bătând nemiloşi şi ultimile cuie… “Văleu, nu vreu sî mă îngropaţi, nu mă lăsaţ oameni buuuni! Lăsaţâ-mă afaarî! Vreu sî văd soarili, copacii, pasesrili cântând, prietenii!.. Nu mă îngropaţ, nu sânt mort, nu vreu sî putredzăsc fraţâlor!!! Aaaaaaa!!!” – strigă Marin îngrozit, dar fără gals, fără ca să mai fie auzit de cineva. Marin vru să se ridice, să sară afară din sicriu, dar înzadar, căci trupul lui, cândva voinic şi vânjos, acum nici el nu-l mai asculta.
După ce au bătut bine şi de nădejde capacul sicriului, nemiloşii gropinceri, glumind între ei şi uitând cu totul de Marin, îi coboară trupul neînsufleţit în groaznica beznă a gropii. “Nu vreu sî mă îngropaţ! Lăsaţâ-mă sî ies, nu vreu!!! Văleeeuuu!!! Aaaaaa!!!” – răcnea Marin în somn, zvârcolindu-se lac de sudoare pe sofcă şi deodată căzu jos, pe podea. Izbitura îl trezi pe Marin din somn şi aşa îl izbăvi şi de groaznicul coşmar ce îl chinuia. Dar în realitate îl aştepta un coşmar şi mai înfiorător. Căci în timp ce el visa, bălmăjind prin somn, Botgros îşi reveni-se şi primul lucru pe care îl făcu, fu să-şi bandajeze picorul rănit. Şi după ce se legă de nădejde cu un bariz înflorat, şchiopătând şi străduindu-se să nu facă zgomot, ieşi afară, de unde se întoarse tiptil, cu o bucată lungă de cablu electric şi cu o îndemânare nemaivăzută, îl legă fedeleş pe Marin, de mâini şi de picoare. Apoi rânjind, se lăsă satisfăcut pe scaunul de lângă masă, îşi turnă şi goli iute două pahare de cogniac, în timp ce îşi fixa victima cu o privire tulbure, plină de o ură şi răzbunare smintită.
“Îl prăjesc de viu”, – hotărî Botgros şi ieşi din nou afară, şchiopătând. Se întoarse peste o vreme, tăbârcind câteva sarcini bune de crengi de măr. Apoi le rupse încet, tacticos şi le aranjă cu grijă gospodărească chiar în mijlocul camerei, pregătindu-le pentru odioasa faptă ce avea de executat. Cu ochii înroşiţi de nebunia ce-l cuprinse, obosit şi transpirat, smintitul se lăsă din nou pe scaunul din colţul mesei, mai aruncă câteva pahare de tărie în burduful adânc şi întunecos, şi simţi că iarăşi îl învăluie acea misterioasă energie, care acum deveni tot mai insistentă. Acesta fu momentul în care Marin, trezindu-se din negrul coşmar, căzu pe podea. La început bietul Marin nu înţelegea nimic, dar văzându-se legat, grămada de crengi rupte, pe smintit, îndată se dumiri şi, zvârcolindu-se şi zmuncindu-se în toate direcţiile începu a ţipa înfricoşat:
- Dizlegâmă, nene Botgros! Ti rog, lasâmă-n paci!
- Lasă-mă în pace?! Acuşica te las eu în pace, n-avea grijă… – rânji smintitul şi deodată ridicându-se de pe scaun, îşi înşfăcă prizonierul de picioare, îl târî şi îl aşeză pe grămada de crengi.
- Ci vrei sâ-mi faci?! Ti rog, lasâ-măăă!!! Văăleu, me-i sclintit o mâânî, – izbuncni în hohote Marin, plângând de-adevăratelea.
- Ha, ha, ha!!! Te las, te las… numai spune-mi, te rog, puişorul tatii, unde ai niţică benzină sau motorină, sau chiar nişte gaz… ha?
- Da ci-ţ trebui binzââânî?! Văleeu, vrei sî mă ardz di jiiiu! Săriţ oamiini buuuni!!! Baadeeei, undi eeşti?!!! Nu vreu sî mooorrr!!! – urlă Marin din toate baierile inimii.
Iar Botgros, fericit nevoie mare, cu ochii plini de sânge şi ieşiţi din orbite, cu faţa asudată, roşie ca gotca şi radiind de o bucurie nebună, ieşi pentru a treia oară afară. După o habă de vreme, timp în care Marin urla din toţi bojocii, de se stârniră iar păsările, animalele şi câinii de prin mahală, se întoarse victorios cu un bidon de cinci litri de benzină. Şi cu o figură gravă şi serioasă, nebunul stropi stiva de lemne şi trupul bietului Marin, care răguşit de atâta urlet, abia de mai hârcâia, cerând milă şi îndurare. Însă rugile sale fierbinţi şi deznădăjduite, n-aveau darul de-al înmuia pe smintit, ba chiar îl încrâncenau şi mai avan. După ce Botgros sfârşi cu stropitul, aruncă bidonul cât colo şi foarte serios, căzu în genunchi cu capul plecat. După vreme ridicându-şi capul spre cer, îşi împreună mâinile a rugă şi începu cu un glas rece, metalic, strein:
- Cerule, voi, norilor, voi, stelelor, tu, măreţule soare, tu, preafrumoasă lună, voi, planetelor, marte, venus, jupiter, mercurie, meteoriţilor, sferelor, toate împreună corpuri cereşti, ce ne guvernaţi pe noi păcătoşii! Primiţi această modestă jertvă, din partea mea, a umilei voastre slugi, Botgros Mişa Ivan! Fie ca fumul ce se va ridica la voi, acolo, în celestele înălţimi, să vă aducă o deosebită plăcere şi să vă amintească, că pe pământul acesta nemernic, mai există totuşi şi fiinţe care vă slăvesc, vă venerează şi vă adoră, închinându-se vouă, cu adâncă smerenie. Vă rog, vă implor! Primiţi-mi jertva pe care v-o aduc din tot cugetul meu curat şi cu toată fiinţa mea. Atât. Dixi!!!
Şi brusc, cuprins de un acces de zel, evlavie şi umilinţă bolnavă, îşi plecă iarăşi capul, lipindu-şi fruntea strâns, strâns de podea. Şi ca-ntr-o rugă adâncă, stătu aşa vreme destulă.
În cele din urmă, se ridică hotărât în picoare şi se căută de chibrituri, dar nu găsi. Se uită în jur şi văzu câteva cutii pe prichiciul sobei. Se apropie, luă o cutie, apoi se întoarse cu faţa către Marin, îşi aranjă hainele, îşi netezi părul zburlit şi luând o atitudine solemnă îl întrebă pe un ton grav, ceremonios:
- Hei, trup omenesc! Te pocăieşti de păcatele comise de-a lungul deşartei tale vieţi?!
Marin, pe jumătate leşinat, şopti ceva neînţeles, ce semăna mai mult cu un hârcâit, iar dintre buze i se prelingea o şuviţă subţire de salivă amestecată cu sânge.
- Bun! Bucură-te şi te veseleşte, iubitul meu făt! Transmite cerului toată dragostea şi plecăciunea mea curată! Adio! Şi drum bun în lumea fericită a spiritelor! O, strămoşilor, primiţi-l!!!
O clipă, numai una singură, parcă se gândi la ceva şi apoi aprinse hotărât un chibrit, îl apucă cu amândouă mâinile, îşi fixă privirea-i dementă pe flacără şi păşi încet, încet, atent, cu paşi mărunţi şi uşori, ca-ntrun dans sacramental, spre stiva de lemne, pe care trona trupul sărmanului Marin, legat şi stropit din belşug cu benzină. Marin, văzându-l pe Botgros că vine înspre el, cu chibritul aprins, închise ochii şi aştepta, ca din clipă-n clipă, să-l cuprindă vâlvătaia focului… Dar tocmai în clipa aceea, uşa se deschise brusc şi în odaie năvăli Cioroi, cu o măciucă groasă în mână, urmat de cei doi haidăi. Bolşevicul ridică măciuca în sus şi o coborî fulgerător, şi din plin, în creştetul fostului preşedinte şi politician cu minţile rătăcite. Craniul plesni cu zgomot şi măciuca se înfipse în moliciunea creerului, din care câteva bucăţele amestecate cu sânge, se împrăştiară pe pereţii văruiţi. Şi, cel ce fu până acum mare politician, preşedinte de ţară, cetăţean al Universului, se lăsă bleg în genunchi, privind parcă nedumerit. Din creştetul desfăcut, de-a lungul feţei sale nedumerite, i se prelingeau bucăţele unsuroase de creer, colorat de roşul sângelui. Tăcut, se prăbuşi cu totul pe o coastă şi ghemuit, mai zvâcni de vre-o două ori, îşi mai strânse încă odată pumnii puhavi, acum, pentru ultima oară şi înadtă pe chipu-i desfigurat, se aşternu paloarea rece a morţii. Afară câinele lătra iar a lup, stârnindu-i şi pe cei din mahală, guiţa porcul, pichirile ţipau, cotcodăceau găinile, răţile măcăiau, gâştile găgăiau, curcanii cohăiau, oile behăiau, răgeau împreună şi vaca şi viţelul… Deodată în casă au intrat Petrea Fâs, vărul lui Marin, Ion Bălosu cu frate-său, Ghiţă Blegu şi cu Iura Lunganu, toţi înarmaţi cu topoare şi fără de nicio vorbă, i-au tăiat pe Cioroi şi pe vlăjgani în mici bucăţele.
Afară începu să ningă. Fulgi mari şi pufoşi, se rostogolesc liniştit în văzduhul senin, încet, încet îmbrăcând Pământul în cămaşa proaspătă, albă şi curată a iernii. Acum în casa lui Marin, este linişte şi pace. Eliberat din legături, hodineşte iarăşi pe sofca veche. Adormi şi începu a visa din nou visuri noi, visuri frumoase.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu