joi, 16 februarie 2012

„echidistanţele” autorului basarabean

de Maria Pilchin

Tânăra literatură basarabeană e o zonă interesantă pe harta universalului, interesantă în sensul de necunoscută în mare parte, una asezonată cu ingrediente (v)estice şi subsidiar coaptă în propriul ei must, nimic aici nu poate fi superfluu, e un spaţiu al oricărui melanj şi al oricărei configuraţii. Basarabeanul e mlădios între est şi vest, i-o impune standing-ul lui de InterM(e)D(iar) geo(graphic)politic şi trista lui istorie. Aici intervine şi lejera adaptabilitate a individului de litere şi de cultură, echidistanţa lui de Moscova şi Bucureşti, una tăcută, ştiută şi tăinuită. Există un profund complex cultural al acestui spaţiu, o matrice stilistică aparte, dacă am vorbi în cheie blagiană.
Ultimul timp asistăm la o (re)gândire a literaturii, care se prezintă nu ca o simplă sumă de texte, ci ca un plast intelectual al existenţei umane, ca o matrice stilistică de producere şi receptare textuală. Este momentul în care cercetătorul, dar şi cititorul simplu intuieşte literatura şi viaţa unei societăţi prin prisma raportului bidirecţionat dintre cauză şi efect, când realizează că un spaţiu cultural îşi produce, cărţile care la rândul lor produc acest spaţiu cultural.
De prin 2001 spaţiul basarabean se părea să trăiască în Moromeţii, volumul II, prin adularea zilei de ieri, revenirea la copacul din care a coborât homo sovieticus, dacă ar fi să vorbim în itemi bulgacovieni. Situaţie explicabilă: comunismul crâncen şi geros a trecut caduc, fără să fi existat, de fapt, dar a rămas o dâră de remanenţe ideatic-ideologice, cum ar rămâne fantoma unei fiinţe care nu se ştie dacă a fiinţat. Cititorul dintre Nistru şi Prut asistă la o literatură polarizată spectaculos, cu imixtiuni culturale de tot felul. Cititorul alege între o literatură comunistoidă, de obicei, de limbă rusă, un fel de amnezie axiologică cu reziduuri ale totalitarismului, reprobată de marea majoritate literară şi o literatură română basarabeană „orfană de limba maternă”, în sensul neintegrării ei „cu acte în regulă” în literatura cu domiciliul peste Prut.
Spaţiul basarabean se confruntă cu depăşirea propriilor complexe identitare în ceea ce priveşte arta, cultura şi politicul. Putem oare vorbi despre emanciparea literară a provinciei basarabene sau insularizarea ei? Ce complexe culturale produce ideea de provincie? Întrebări încă deschise... Ce „fiziologie” are „provinţialul” postsovietic? În spatele paradei de termeni abstracţi stă, însă, o realitate, e realitatea noastră cea mai reală... şi, regretabil, cea mai repetitivă!
Căderea aşa-numitului bloc-sovietic, în care s-a mers pe interpretarea marxistă a ideii de literatură, a dus la orientarea spre specificului naţional. În post-comunism s-a mers pe o scriitură patriotardă, care prezintă interes mai mult pentru politologie şi istorie, dar nu şi în aceeaşi măsură pentru evoluţia literară. Iată de ce în spaţiul literar dintre Nistru şi Prut existenţa umană este tratată nu o dată ca o erată (etnică, istorică, politică, economică). Mâna care scrie este obsedată schizoidal de dubla identitate încrucişată, de ipostaza duplicitară a receptării sale, una de „român” pentru Moscova şi alta de „rus” pentru Bucureşti. Nu că basarabeanul cultural ar fi un suflet servil, aulic, trădător, dacă mai putem opera azi cu acest termen uzat şi prost definit, vorba e despre o formă de neidentificare sau proastă identificare culturală. Iar dacă nu reuşeşti să fii normal, firesc, devii grandoman, acesta e păcatul multor mâini ce scriu în acest spaţiu, grandomania e semnul unui sentiment de neîmplinire, de uitare. Estul postsovietic nu e tentant pentru lumea apuseană şi acesta se simte un (r)est geografic inutil. Literatura provinciei basarabene simte acest con de umbră istorică, înţelege că nu face decât să „bată” cultura mamă pe margini şi înaintează periodic reproşuri acestei ignoranţe tacite, uneori inevitabile, a matricei culturale pierdute.
În titlul anunţat nu ne referim la un estetism literar, mizăm pe un omofonism al termenului. Nu abordăm ideea de frumuseţe, care e un eşec real fără elementul moral, căci „preferinţa pentru „orientarea estetică” a literaturii sărăceşte, trunchiază viaţa culturală în ansamblul său” [5, p. 78]. Limitarea la estetism sporeşte această pauperizare, căci după Rafael Cansinos-Asséns: este prea multă frumuseţe în lume şi ea sufocă lumea, am parafrază că sunt prea multe discuţii despre calofilie într-o lume a urâtului. Vorbim despre o etică vestică a incluziunii estului cultural.
Mult timp estetismul pur a fost o formă de rezistenţă a literaturii la est de Prut cu elemente de neutralitate vinovată a scriitorului, o rezistenţă artistică cu unele momente de demisionare morală. Astăzi, mulţi scriitori, printre care şi Dumitru Crudu, anunţă, parcă ripostând acestei poziţii, că nu mai poţi scrie despre estetic într-o lume urâtă, mai ales după excursia de câteva decenii în realismul socialist al unei utopii cu imperative de „frumos” ideologic.
Basarabenii se plâng de contondenţa unui exclusivism. E un păcat mai vechi, unul general- uman. Uneori, Kant, în cursurile sale, confirmă un model occidental de exclusivism, referindu-se „la popoarele orientale, lipsite de concepte, ale căror opere poetice, bogate în imaginaţie, sunt lipsite de altfel de unitate şi de gust” [1, p. 338].
Europa e o noţiune-simbol în acest (intra)spaţiu basarabean, acest enclav, care mereu se simte rejectat de Occident / Orient prin lipsa interesului, prin lipsa traducerilor făcute. Cultura basarabeană simte dezavuarea intransigentă a trecutului şi aprehensiunea în faţa unui viitor incert. Normalitatea culturală, socială, economică şi politică apare aici ca o stare de excepţie, pe fundalul general bruiant de bâjbâială şi bâlbâială politică.
În eseul „Migraţiile, toleranţa şi intolerabilul”, Umberto Eco se întreabă dacă „avem oare dreptul noi, europenii, să ne mai identificăm cu modelul euro-centric?” [2, p. 95]. Dar însăşi această întrebare ţine de o euroviziune, căci „acesta a fost cazul sufletu¬lui european, în care predomină un instinct futurist în com¬paraţie cu iremediabilul tradiţionalism şi paseism oriental” [3, p. 60]. Nu pot să treacă, totuşi, neobservate unele „Orient”-ări literare. „Literaturile orientale, „exotice” cer drepturi egale la existenţă şi recunoaştere” [5, p. 96].
Şi totuşi Occidentul are o predilecţie pentru est cu o etică a Celuilalt, a Diferenţei. Se manifestă aceasta prin interesul pentru exotismul acestuia manifestat de: religii, alterităţi tentante, trecut specific etc. Estul postsovietic este interesant tocmai prin postcomunismul său, post-u.r.s.s.-ismul de care acesta atât de insistent fuge. Şi atunci estul îşi vinde trecutul, se vinde pe sine, cel de ieri, dacă cel de azi nu e vandabil. Astfel citim: „Născut în URSS” de Vasile Ernu, „Înainte să moară Brejnev” de Iulian Ciocan, „Măcel în Georgia” de Dumitru Crudu, „Sex & Perestroica” de Constantin Cheianu, „Intelectualul ca diversiune” de Vasile Gârneţ, „Schimbarea din strajă” de Vitalie Ciobanu, etc. Nu poate să nu uimească această deconcentrantă diversitate de titluri focusate în mare parte pe trecut, pe morbul socialist!
Pagini belicoase cu trecutul nostru nu atât de depărtat. Am fi tentaţi să acuzăm un anticomunism postcomunist, dar autorii numiţi erau tineri, în formare prin anii ’80, fără pete în biografiile lor. Atunci când marele Land Sovietic trosnea din încheieturi, unicul lor păcat venial, dar indelebil, probabil unul determinist, era cel de a se fi născut într-un anumit spaţiu, dacă pot funcţiona astfel de învinuiri. Destinul acestor scriitori e Basarabia, o spunem fără pic de patetism... După ’90 au putut pleca în cele patru orizonturi, nu mai era marea ţară sovietică cu domiciliul obligatoriu, dar ei au rămas, alegând un destin basarabean, adesea distorsioanant, cu toate accesoriile existenţei lui, cu toate fantomele pline de fatuitate ale proletcultismului trecut şi execrat.
Scriitorii basarabeni sunt conştienţi de un marketing occidental de „vânzare a subiectelor postcomuniste, postsovietice, etc.” Timpul nebulozităţilor a trecut, patetismul patriotard pus în pagină nu mai trece. Occidentul acceptă aceste produse „post-”, savurând din amintiri de amintiri de alte amintiri, un fel de voaiorism al lumii delatoare de ieri, un fel de achiziţie a delirului rezidual. E un subiect complex, foarte nuanţat, trecutul nostru comunist, dar practic doar el tentează. Şi asta cumva ne lasă un profund sentiment de frustrare!
Umberto Eco enunţa „că în următorul mileniu Europa va fi un continent multirasial sau, dacă preferaţi, „colorat”. Vă place sau nu vă place, aşa va fi” [2, p. 98-99]. Acest amestec se efectuează deja la nivel global: „asiaticii occidentalizaţi sunt partizanii concepţiei occidentale, iar unii intelectuali occidentali influenţaţi de gândirea orientală au vorbit despre iubire în felul gânditorilor orientali” [7, p. 273]. Un lucru totuşi nu e încă cert: „cam unde se opreşte „Europa”? Pe Elba? La Carpaţi? La Ural? Problema rămâne mereu deschisă” [6, p. 12] şi Basarabia îşi pune mereu întrebarea poziţionării sale geografice şi culturale, fugind de modelul asiatic, de multe ori într-o manieră a fugii dintr-o extremă în alta.
Liiceanu ne dă o lecţie de învăţare filosofică, dar şi culturală, în acest sens: „filosofia se învaţă aşa cum se învaţă matematica şi aşa cum un matematician nu poate acoperi decât un domeniu anume al matematicii, un profesor de filosofie nu ştie à fond mai mult de doi-trei gânditori. Semnul „izolării culturale de tip oriental”, ... e tocmai acela de a ajunge să vorbeşti despre filosofi ca şi cum ai asista la un meci de fotbal: stai în tribună, e un soare călduţ, comentezi o fază şi între timp mai scuipi o sămânţă pe jos” [4, p. 20].
Iată acesta este pericolul cel mai mare: o prezenţă geografică europeană, şi un model oriental, în sensul peiorativ al cuvântului, cu discursuri aeriene despre integrare culturală, literară, politică, economică, etc. şi o izolare orientală: „nici ici şi nici colo”, cu un profund sentiment de frustrare istorică! Integrarea e posibilă, o spune Marino, dar în mod real şi fără iluzii! Fără retorism provincial, grandomanii locale, judecăţi unilaterale sau bruiaje speculative ce nu duc decât la falimente culturale.
Aşadar id Est... rămânem în aşteptarea unei răbufniri a literaturii basarabene...

Referinţe bibliografice:
1. Croce B., Estetica, Univers, Bucureşti, 1971.
2. Eco U., Cinci scrieri morale, Humanitas, Bucureşti, 2005.
3. Gasset J.O. Y, Dezumanizarea artei şi alte eseuri de estetică, Humanitas, Bucureşti, 2003
4. Liiceanu G., Uşa interzisă, Humanitas, Bucureşti, 2003.
5. Marino A., Biografia ideii de literatură, vol. 6, Dacia, Cluj, 2000.
6. Marino A., Pentru Europa, Polirom, Iaşi, 1995.
7. Nakamura H., Orient şi Occident: o istorie comparată a ideilor, Humanitas, Bucureşti, 1997.

* Text apărut în "Dacia literară", nr. 1-2, Iaşi, 2012.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu