sâmbătă, 3 martie 2012

Dacă cineva şi-ar pune în cap să cumpere toate romanele scrise în Republica Moldova în ultimii douăzeci de ani, sunt sigur că acestea ar putea să încapă într-o singură geantă, fiindcă, de fapt, în cei douăzeci de ani de independenţă s-au scris extrem de puţine romane şi lucrul ăsta ar trebui să ne îngrijoreze un pic şi să ne facă să ne întrebăm: dar de ce în Republica Moldova se scriu atât de puţine romane?
La o primă aruncătură de ochi asupra fenomenului, se pare că scriitorul contemporan are mai multe motive pentru a nu scrie decât invers. Şi nu e vorba aici de inspiraţie, ci despre aceea că, a scrie astăzi proză în Republica Moldova, este o misiune foarte ingrată atâta timp cât există un mare dezinteres din partea publicului faţă de literatura contemporană autohtonă, dezinteres tradus în viaţă prin ostinato cu care refuză să cumpere cărţi ale autorilor basarabeni, şi asta s-ar putea să fie principala cauză care-l inhibă pe scriitorul contemporan când se aşază la masa de scris: la ce bun să mai scrii de vreme ce, se pare, pe nimeni nu mai interesează textele tale? Sau aproape pe nimeni. Să zicem că, totuşi, pe romancier îl pocneşte într-o bună zi inspiraţia şi scrie un roman după vreo doi ani de eforturi susţinute. Să presupunem că într-o miercuri a lunii februarie l-a terminat. E normal că primul impuls pe care-l simte e să-l trimită prietenilor săi cei mai buni ca să le smulgă o părere: poate că ar mai trebui să-l lucreze sau să renunţe la un personaj sau la o linie de subiect? Dar prietenii săi nu reacţionează în niciun fel, fiind prea ocupaţi cu scrierea propriilor romane sau cu scrierea unor reportaje zilnice. Iată prima sa mare dezamăgire, că niciunul dintre marii săi prieteni nu a putut găsi o oră liberă ca să-i citească opul şi să-i spună o impresie. Dezamăgirea asta prevesteşte însă alte decepţii, la fel de usturătoare sau poate chiar şi mai greu de acceptat. Cele mai multe deziluzii le va trăi scriitorul contemporan după ce o să-i apară cartea, şi când nu o să urmeze nicio reacţie din partea criticii literare. Nici măcar vreo reacţie defavorabilă sau negativă. Nimic. Doar o tăcere de gheaţă, greu de îndurat. Toţi (sau aproape toţi) îl trec cu vederea, de parcă nici nu ar fi scos un roman, la care a lucrat un an sau doi ani. Prietenii tac, criticii tac, iar cartea zace nevândută în librării într-un tiraj de 200 sau, cel mult, 500 de exemplare. Prietenii care nu i-au citit cartea în manuscris, nu i-o vor citi nici tipărită. Cu toate astea, ar fi cu coarne să afirm că romanul său nu are niciun cititor. Are câţiva. Dar şi ei sunt... scriitori.

În aceste condiţii, descurajaţi de ostilitatea sau indiferenţa publicului şi criticii, nu mă mir că cei mai mulţi tineri scriitori rămân la primul roman şi devin jurnalişti sau... analişti politici. După părerea mea, fără public nu poate exista o literatură, deşi pot exista scriitori.

Moartea civilă din jurul romanelor publicate a preschimbat ambiţiile literare ale multor scriitori în frustrări sociale şi psihice.

Cu toate astea, sunt unii scriitori care continuă să scrie, chiar şi dacă nu au prea multe aşteptări de la public sau de la critică. Nu scriu însă cu intenţia de-a sparge gheaţa, ci scriu mai mult pentru sine. Sau de dragul plăcerii de-a scrie în sine. Scriu mai degrabă din disperare decât din entuziasm.

Disperarea şi deznădejdea mă împing şi pe mine să fac literatură. În pofida faptului că lumea nu intră în librării şi nu ne cumpără cărţile, continuăm să scriem. De ce o facem? Uite-aşa, de-a dracului!

Publicat in TIMPUL

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu