De ce nu-mi plac scriitorii români

autor:

Andrei Ruse (Hyperliteratura.ro)

Cred că de mai bine de doi ani nu prea mai dau bani pe cărţi. Nu e o laudă (ba din contră), aş face asta fără să clipesc dacă bugetul meu (relativ, fluctuant, în fiecare lună, în funcţie de ce proiecte mai apuc) ar fi măcar pe jumătatea dorinţelor mele livreşti şi doi, cu siguranţă mi-aş îndeplini chiar şi un procent mărunt din acest wishlist, dacă nu le-aş primi de la librării, edituri sau chiar autorii în persoană. Ăsta e avantajul de a avea o revistă online şi o influenţă cât de mică prin imaginea ta, prin blogul tău, prin alte proiecte (de obicei online) şi evenimente.

Şi încerc, cred eu, de fiecare dată, să dau mai departe (direct sau indirect). Să zic, să comentez, să promovez, să fac nişte concursuri, nişte campanii, nişte treburi, nişte chestii. Sigur, nu reuşesc de fiecare dată, dar sper că i-am mulţumit atât cât am putut pe cât mai mulţi, de multe ori trecând peste gusturile mele personale.

Dacă e să trag o linie, mai mult m-am ocupat de astea decât de propriile mele cărţi (de fapt doar de una cum „trebuie”, pentru că la momentul respectiv am simţit că sunt câteva lucruri care trebuie demonstrate). Ba chiar, fără să-mi umflu ego-ul în pene mai mult decât trebuie, îmi place să cred că am reuşit să trimit nişte oameni în librării, să-i conving să citească mai mult (şi să descopere autori români), să cumpere nişte cărţi (nu o dată şi nici chiar mai puţin de câteva zeci de ori am primit mailuri de mulţumiri privind recomandările mele).

Politica mea e simplă. Îmi dai, îţi dau înapoi (sigur, nu instantaneu, că n-am puteri speciale). Nu cer (nu de la autori, n-am făcut-o niciodată), iar dacă găsesc ceva interesant, nu trebuie nici măcar să îmi dai. Nu vreau să aduc exemple. La fel cum nu voi da nume în articolul ăsta (dacă e articol şi nu doar o pagină jenantă de jurnal care ar fi trebuit să stea în agendă), personajele, în cazul în care au o oarecare conştiinţă, se vor prinde ele singure care şi cine şi cum şi când.

Peste librării (care cred că sunt singurii playeri care vor să vândă cărţi), edituri, câţiva autori ok şi alţi cititori, mai sunt şi scriitorii nesimţiţi. Şi n-aş fi pomenit despre ei, dacă procentul lor n-ar fi mai mare decât al celorlalţi.

Unele dintre motivele pentru care refuz (de multe ori categoric) să mai ajung pe la evenimente în care sunt implicaţi scriitori, este pentru că mă irită cumplit (şi se întâmplă cam de fiecare dată), când:

a) Vine un tip / o tipă, nu îl / o cunosc şi-mi cere ultima carte apărută. Rămân stupefiat. Ştii, şi eu scriu, am şi un blog (citit de trei prieteni cel mai probabil, altfel numele tău mi-ar fi spus cât de cât ceva) şi aş fi curios. Răspuns: O găseşti în librării sau o poţi comanda online. / (şi nu prea se înţelege gluma) Sigur, o aduc data viitoare! Lasă-mi şi-un număr de telefon să fim siguri că ne vedem.

b) Vine un tip / o tipă, nu-i cunosc sau îi cunosc şi asta nu m-ajută cu nimic, şi-mi spun să facem schimb de cărţi. Poftim? spun de parcă n-aş înţelege. Plus că, poate oi fi eu un scriitor mai ciudat, dar nu umblu cu cărţile mele după mine, în primul rând că nici nu am cărţi de-ale mele, şi-n al doilea nu sunt propria mea minilibrărie mobilă. Da, da, eu scriu despre a ta, tu despre a mea. Întreb: Şi dacă nu-mi place? Pauză. Păi scrii şi dacă nu-ţi place, continuă. Mă uit minunat la el / ea şi mă gândesc cât timp crede omul din faţa mea că am eu de pierdut. Îl întreb: De ce nu-mi dai cartea şi, dacă-mi place, scriu despre ea? Răspuns: Aaa, aşa nu. Mă uit din nou stupefiat şi mă întreb cum vrea individul / individa să se scrie despre cartea de care-i atât de mândru / mândră.

Toată lumea vrea fie cărţi, fie să îi fie recenzate imediat cărţile lor, singurul motiv fiind acela că ei există pe faţa pământului. Toată lumea vrea cărţi fără să facă nimic pentru ele, doar pentru că printre pasiunile comune (deşi modul este total diferit) se află scrisul sau cititul. Toată lumea vrea recenzii, iar dacă se poate, să primească şi câteva sute de euro pentru faptul că am avut onoarea să scriu / scriem despre capodopera lui / ei.

Poeţii, de exemplu, se plâng că poezia nu se cumpără, dar în magnifica lor genialitate şi simţire profundă a universului (mai puţin pro, de multe ori) nu observă nişte lucruri terestre foarte simple, de exemplu că ei sunt principalii cumpărători care ar putea mişca această piaţa cumva. Cumva zic, adică epuizând pentru orice poet cel puţin un tiraj de câteva sute exemplare. Calculaţi câţi poeţi (în viaţă, desigur) sunt publicaţi, de la cea mai mare editură la cea mai mică şi imaginaţi-vă că abia se vând o sută de cărţi de poezie.

Scriitorii uită că fac parte şi din public, la fel cum de multe ori uită că pentru a scrie mai e nevoie să şi citeşti.

Iar dacă mai aud a n-a oară motivele financiare, cred că o să fac implozie, o carte de poezie e 10 – 20 de lei, mai ieftină decât un pahar de vodcă, mai ieftină decât un bilet oriunde (concert, meci, film), mai ieftină de cele mai multe ori decât o şaorma cu de toate sau o tigaie la ofertă.

România este ţara cu mai mulţi poeţi decât cumpărători de carte. E absurd, cel puţin. Având în vedere că existând atâţia poeţi (care au prieteni pasionaţi de poezie, nu neapărat publicaţi, şi se învârt prin cercuri, dar mai mult pătrate, elitiste) şi deci există undeva (foarte ascuns) un interes mare pentru acest gen.

Ei, poeţii, ar vrea să „vândă” mult mult mult, dar nu cumpără mai deloc. Ar vrea să fie citiţi, dar nu citesc mai deloc. Ei cer şapte mii de drepturi care consideră că li se cuvin şi arată cu degetul, spunând că editurile sunt incompetente sau jignesc publicul pentru că of of, măi măi, nu are papila gustativă formată pentru a percepe genialitatea lor nemărginită. Dar dacă-i întrebi ce fac ei concret pentru piaţa de poezie… Eexact! Până şi autostopistele au făcut în viaţa asta mai mult pentru poezie decât poeţii.

Dar să schimb subiectul, pentru că sincer, nu-mi face mare plăcere (deşi poezia este şi unul dintre genurile mele preferate şi scriu ocazional am decis demult să nu mai public pe hârtie, ca să nu ajung să mă număr printre aceşti intelectuali loviţi subit şi tare de talent). Despre poetul (român în special) avea amicul meu, George Vasilievici, o vorbă pe care încerc să o rezum: Tu nu vezi că poeţii la noi sunt cei mai orgolioşi? Ori cuvântul poezie şi cuvântul orgoliu se bat cap în cap.

Avem mai multe edituri decât cumpărători de carte, cred. Mii de edituri. Înfloresc în fiecare an altele (cu un comunicat pompos, în care spun că vor să schimbe lumea) şi publică orice, absolut orice, valoros sau nu, şi, dincolo de foarte mult rahat livresc pompat pe piaţa de carte (care, evident, nu face decât rău, în special cititorilor, care-s ameţiţi de atâtea nume şi de atâta calitate slabă), absolut niciuna nu a venit până în ziua de astăzi (suntem în 2012, prieteni) cu o politică, cu o strategie, cu o abordare nouă în ceea ce priveşte măcar „departamentele” slabe şi neprofesioniste în general din domeniu, mă refer desigur la cel Marketing şi PR. O copertă mai lucioasă şi o pagină de Facebook cu o mie de like-uri, face mai mult decât un plan pe doi ani măcar.

Imaginea, domnule, imaginea. Pentru că da, suntem atât de ipocriţi încât imaginea contează, nu acţiunile, proiectele, faptele.

Mai în glumă, mai în serios, discutam cu doi prieteni, unul editor, altul librar, că în curând fiecare scriitor va avea propria lui editură. Ba eu zic şi librărie! Doar cu cărţile proprii, desigur, nu e loc de altcineva, aici e un concurs de supravieţuire.

Dacă există oameni care îşi arată cel mai profund lipsa de respect pentru scriitori, aceştia sunt chiar scriitorii. Nu cumpără cărţile (vai, dar cum!), se înjură pe unde se apucă, se promovează fiecare cum poate, de cele mai multe ori fără să-i includă şi pe alţii. Toţi sunt nişte mega vedete cu un talent nemaiîntâlnit şi pretenţii de staruri de cinema americane.

Se fac campanii peste campanii, proiecte peste proiecte, site-uri care apar şi dispar (de multe ori sugând ca cea mai mare curvă din banul public), cu scriitori băgaţi în faţă, care, sincer, nu ar merita menţionaţi nici măcar într-o enumerare ca scribi (USR rocks!). Pentru că în România oricine e scriitor dacă publică o carte, fie ea şi de bucate, iar bunul simţ sau un sistem de valori cât de cât pus la punct de nişte instituţii (care există doar cu numele şi milioanele de euro care dispar), lipsesc cu desăvârşire.

Se laudă cei care îşi bagă public absolut tot ce e de băgat în alţii. Bravo! Câtă sinceritate! Curajul de a fi impertinent fără să ai nimic de spus devine peste noapte caracter. Ei pretind respect de la „omul de rând”, după ce au luat-o pe mama unui coleg de breaslă prin toate expresiile cu sau fără cuvinte ca pulă, morţi, răniţi, suflete, pizdă/e şamd.

Tot peste noapte, apar cavaleri şi premiaţi. Critici literari (de care publicul n-a auzit în viaţa lor, au o influenţă cât părul meu pubian) care dau aceleaşi premii aceloraşi oameni din aceleaşi găşti şi penibilul e singurul cuvând care ar putea descrie activitatea lor. Despre cărţi, mai nimic, în schimb liste de sfaturi şi poveţe prin toată „presa” culturală (din nou, sugătoare în mare parte de bani publici), care arată ca un sul de hârtie igienică cu hieroglife.

Am făcut un experiment. Am trimis cartea la peste zece critici. Am primit înapoi o recenzie. Au făcut şi alţii, au trimis douăzeci de cărţi şi au pus câte o sută de euro la mijlocul lor. Când criticii au aflat, au năvălit în coşurile de gunoi să vadă dacă mai găsesc titlul, iar cei mai mulţi şi-au dat o palmă în cap. Nu e o fantezie, e „based on a true story”. Nu dau nume, am zis!

Am trimis cartea la zece bloggeri, am primit înapoi cincizeci de recenzii. Cui se trimit cărţile în continuare? La critici, e evident. Că doar e mai important să te laude Sculă-Mare de la Sculă-mare culturală sau literară, când singurul tău scop e să dai bine pe lângă colegii la fel de anonimi din breaslă.

Totul e la nivel local, în cel mai bun caz naţional, nimeni nu vrea în afară, pentru a se „bate” cu adevărat pe o piaţă de carte. Se aseamănă foarte mult literatura de acum cu fotbalul de la noi de acum. Multă vorbăraie (ieftină) şi nimic spectaculos de urmărit, dacă scoatem capul în afară să nu ne facem de râs măcar. Aplaudăm şi ne-njurăm când o bate Rapid pe Steaua sau pe Dinamo sau Dinamo pe ele sau invers şi când dăm de orice echipă din Vest, s-a dus dracului totul.

Rar se poate observa o specie care să-şi taie atât de mult craca de sub picioare. Parcă ar fi un reality show ieftin pe care, ce să vezi, nu-l urmăreşte mai nimeni de fapt, iar când cineva din afară are curiozitatea, se retrage imediat, cu degetul în gură băgat adând pentru a scăpa de greaţa ce l-a cuprins.

Scriitorii de la editura lui X îşi laudă editorul (care, 90%, şi el e scriitor) şi colegii scriitori de la editura lui X până ajunge la editura lui Y. Prietenii sunt prieteni doar când scriu de bine, nu au voie să aibă opinii diferite. Cine pupă-n cur pe cutare, va primi de la cutare laude, rânduri pe coperta patru şi, desigur, prietenia pentru eternitate (eternitatea constând până vine altul să pupe mai bine în funt) a găştii respective, care ca o adevărată haită, va sări la gâtul oricui are ceva de comentat / obiectat.

Atât mi-a trebuit să spun (nici măcar să scriu) că un roman al unei tinere „speranţe” cu şapte mii de premii în poezie, e mai slab şi decât Libertatea sau Cancan. Şi am refuzat să scriu despre (la insistenţe exasperante), din politeţea faptului că ne cunoaştem (chiar dacă nu ne-am agreat niciodată). Mi-am luat sute de înjurături pe blogul lui şi, evident, când ne-am întâlnit faţă în faţă, mi-a întins mâna de parcă porcăiala (şi nu critica, oricât de subiectivă ar fi ea) e o simplă chestiune de fundal, care nu avea cum să lipsească.

Ipocrizie, impostură şi lipsă acută de educaţie, dorinţă de succes imediată (succes traducându-se prin laude precum „cât de bine scrii, vreau să mi-o tragi” în mare), asta e tot ce poţi întâlni în mediul literar autohton.

De fapt, sunt doar trei patru care scriu în fiecare domeniu cu adevărat. Trei patru profesionişti, trei patru începători, care au ceva de spus şi ştiu şi cum să o facă. Sunt doar trei patru edituri. Sunt doar trei patru cărţi care merită din ce se publică anual. Trei patru poezii care merită atenţie. Trei patru romane de păstrat în bibliotecă. Trei patru subiecte care nu au de-a face cu comunismul (creativi rău scriitorii). Trei patru articole din toate „revistele” locale, naţionale adunate-ntr-o lună. Iar toate astea de obicei se pierd printre trei patru mii de vorbe goale, din voia scriitorilor, care în principiu, vor să ia cât se poate (orice) şi să nu dea înapoi nimic.

Dacă câştigi un ban sau vinzi mai mult, eşti comercial. Dacă nu, să plângem pe umărul tău. Orice briză de adevărat succes aduce şapte mii de înjurături. Dacă scrii biografic, eşti învechit, dacă nu scrii biografic, eşti un mincinos, n-ai veridicitate. Dacă şi dacă şi dacă…

Cine ştie, cunoaşte. Cine mă-njură după articolul ăsta, repetă schema „succesului”. Cine se-abţine, e de acord şi nu vrea să schimbe nimic, că merge bine.